Tratat despre har, Jonathan Edwards (3)

Concluzia 1. Din ceea ce s-a spus, aș remarca faptul că trebuie ca orice convertire să se producă instantaneu. Aceea cunoaștere, aceea îndreptare și convingere care sunt premergătoare convertirii pot fi graduale, iar lucrarea harului după convertire poate continua gradual, totuși lucrarea harului asupra sufletului cu ajutorul căreia o persoană este scoasă din starea de corupție și depravare totală și pusă într-o stare de har – arătând interes față de Hristos, și devenind, de fapt, copilul lui Dumnezeu – are loc într-o clipă.

Prin urmare, dacă acel har (sau capacitate), pe care o persoană îl are când este adusă într-o stare de har, ar fi total diferit în natură și caracter de ceea ce a fost mai înainte, atunci ar însemna că în ultimul moment dinainte ca acel om să devină în realitate un copil al lui Dumnezeu și să ajungă într-o stare de har, respectiva persoană nu are nici cea mai mică măsură a bunătății reale și a acelei capacități adevărate care se găsesc într-un copil al lui Dumnezeu.

Aspectele prin care convertirea este reprezentată în Scriptură demonstrează același lucru. În creație, ceva este făcut din nimic într-o secundă. Dumnezeu vorbește și se împlinește, El poruncește și este ascultat. Când morții sunt chemați la viață, acest fapt are loc într-un moment. Astfel, când Hristos l-a chemat pe Lazăr afară din mormânt, nu a fost o lucrare graduală. El a spus: „Lazăre, ieși afară!”, și viața a venit împreună cu chemarea. El a auzit vocea Sa și a trăit. Astfel, Hristos spune în Ioan 5:25 „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-l vor asculta vor învia”, cuvinte ce trebuie înțelese ca referindu-se la lucrarea de convertire. În creație, ființa ia naștere din neființă (din nimic) și chemarea este ascultată imediat, iar la înviere, morții sunt aduși la viață, în momentul în care este rostită chemarea morții ascultă.

În virtutea acestui caracter instantaneu al lucrării de convertire, unul din numele sub care se vorbește frecvent despre convertire, în Scriptură, este cel de chemare: Romani 8:28-30 „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.” Faptele Apostolilor 2:37-39 „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: „Fraților, ce să facem?” „Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” Evrei 9:15 (ultima propoziție) – „cei ce au fost chemați să capete veșnica moștenire care le-a fost făgăduită.” 1 Tesaloniceni 5:23, 24 – „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin… Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta.”

În aceste pasaje, prin chemare nu se înțelege nimic altceva decât ceea ce Hristos face în convertirea mântuitoare a unui păcătos. De unde reiese clar că aceasta este făcută instantaneu și nu gradual (treptat). Hristos, în marea Sa putere, doar rostește cuvântul plin de putere și acesta se înfăptuiește, El doar cheamă și inima păcătosului vine imediat. Chemarea la mântuire pare să fie simbolizată prin chemarea de către Hristos a ucenicilor, care L-au urmat îndată. Atunci când i-a chemat pe Petru, Andrei, Iacov și Ioan, ei se ocupau cu alte lucruri; dar la chemarea Sa, ei au lăsat imediat totul și L-au urmat. Matei 4:18-22 – Petru și Andrei aruncau mreaja în mare, iar Hristos le spune, când trece pe lângă ei, „Urmați-mă”; imediat ce le-a spus asta, ei au lăsat mrejele și L-au urmat. Tot astfel, Iacov și Ioan erau în barcă, împreună cu Zebedei, tatăl lor, ocupându-se de mreje, când El i-a chemat, iar ei au părăsit imediat barca și pe tatăl lor și L-au urmat pe Isus. L-a fel s-a întâmplat și atunci când Matei vameșul a fost chemat: Matei 9:9 „De acolo, Isus a mers mai departe și a văzut pe un om, numit Matei, șezând la vamă. Și i-a zis: „Vino după Mine.” Omul acela s-a sculat și a mers după El.” Acum, fie că ei erau convertiți sau nu, totuși, fără îndoială, felul în care Hristos îi cheamă pe primii Săi ucenici la o urmare vizibilă a Sa reprezintă pentru noi modalitatea prin care El i-ar chema pe oameni, în toate timpurile, să fie ucenicii Săi cu adevărat și să-L urmeze. Este ceva imediat și instantaneu pus în inimile lor, la aceea chemare, ceva ce ei nu au avut înainte, ceva ce îi face să-L urmeze.

Este foarte limpede că aproape toate minunile pe care Hristos le-a făcut în timp ce a fost pe pământ au reprezentat moduri de manifestare a lucrării Sale de convertire a păcătoșilor, iar modul în care a făcut aceste minuni dovedește caracterul instantaneu al lucrării de convertire. Astfel, atunci când a vindecat lepra – ce reprezenta vindecarea noastră de lepra spirituală – „Isus a întins mâna, S-a atins de el și a zis: „Da, vreau, fii curățat!” Îndată a fost curățată lepra lui.” Matei 8:3; Marcu 1:42; Luca 5:13. Și astfel, atunci când a deschis ochii orbului – ce simbolizează deschiderea ochilor sufletelor noastre oarbe (Matei 20:30, și alte pasaje) – El le-a atins ochii, și imediat ei și-au recăpătat vederea și L-au urmat. Astfel, în Marcu 10:52, Luca 18:43, când vindeca bolnavii – ceea ce înfățișează vindecarea bolilor noastre spirituale sau convertirea – El face această lucrare instantaneu. Astfel, atunci când a vindecat-o pe soacra lui Simon (Marcu 1:31), El a luat-o de mână și a ridicat-o, și imediat febra a lăsat-o, iar ea le-a slujit. Când femeia care avea scurgere de sânge I-a atins poala hainei lui Hristos, scurgerea de sânge a fost oprită imediat (Luca 8:44). Tot astfel, femeia gârbovă, cu un duh de neputință, atunci când Hristos Și-a întins mâinile peste ea, s-a îndreptat imediat și-L slăvea pe Dumnezeu (Luca 13:12,13), fapt ce reprezintă acea acțiune asupra sufletului prin care El dă o inimă integră, și pune sufletul în libertate din captivitatea în care se găsea pentru a-L glorifica pe El. Astfel, omul la scăldătoarea din Betesda, când Hristos i-a poruncit să se ridice, și-a luat patul și umbla, a fost imediat făcut sănătos (Ioan 5:8,9). În același mod Hristos scoate afară demoni, ceea ce semnifică deposedarea diavolului de sufletele noastre prin convertire. Tot astfel, Hristos a potolit vântul și valurile, această lucrare reprezentând supunerea înaintea Sa, prin convertire, a inimii celui păcătos, care este asemenea mării agitate, când nu se poate liniști; în același fel, Hristos i-a înviat pe cei morți, ceea ce simbolizează învierea sufletelor moarte în păcat.

Același fapt este confirmat de lucrurile cu care este comparată convertirea în Scriptură. Este deseori comparată cu o înviere. Oamenii naturali (după cum s-a spus anterior) se spune că sunt morți, și înviază  atunci când sunt convertiți prin puterea măreață și eficace a lui Dumnezeu. Acum, nu este cale de mijloc între a fi mort și a fi în viață; cel ce este mort nu are nicio urmă de viață în el, cel ce are ultima suflare de viață este încă viu. Când un om este înviat din morți, viața nu este într-o măsură mai mare în el decât a fost înainte, ci totul este nou. Lucrarea de convertire este comparată cu o înviere din morți tocmai datorită caracterului său instantaneu sau a înfăptuirii sale doar la rostirea unui cuvânt. Așa cum se spune în Ioan 5:25 (citat anterior) „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-l vor asculta vor învia.” Hristos are în vedere aici o lucrare de convertire, după cum apare în versetul precedent și în cuvintele care vorbesc despre timpul învierii din morți ca referindu-se nu doar la viața de apoi, dar mai ales la ceva care a și venit deja. Aceasta înfățișează convertirea ca pe o lucrare instantanee și imediată, asemenea schimbării făcute asupra lui Lazăr atunci când Hristos l-a chemat din mormânt: viața a venit odată cu chemarea, și Lazăr a înviat imediat. Chiar înainte de chemare păcătoșii sunt morți sau total lipsiți de viață, după cum apare în expresia, „Morții vor auzi glasul”, dar imediat după chemare ei sunt înviați; da, viața vine împreună cu cuvântul, această concluzie fiind clară nu doar pentru că li se poruncește să învieze, ci, de asemenea, pentru că se zice că ei vor auzi glasul. Primul moment în care ei primesc viață este clipa când Hristos îi cheamă, iar îndată ce ei sunt chemați – aceasta însemnând mai mult decât ceea ce s-a observat mai înainte – [sunt convertiți], deoarece chemarea și convertirea sunt prezentate în Scriptură ca referindu-se la același moment.

Același lucru este confirmat (după cum s-a observat anterior) din convertirea comparată cu lucrarea de creație, prin care ceva este creat fie din nimic, fie din ceva ce nu are aceleași calități sau principii, ca atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului. Astfel se spune „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”, ceea ce în mod evident implică faptul că este un tip de făptură total diferită de ceea ce a fost înainte de a fi în Hristos, că principiile și calitățile pe care le are ca și creștin sunt cu totul noi, și că acesta nu mai deține nimic din ceea ce a fost înainte de a fi în Hristos.

Concluzia 2. De aici putem învăța că este imposibil pentru oameni să se convertească ei pe ei înșiși prin puterea și sârguința lor, doar cu o contribuție exterioară care să-i ajute în dezvoltarea abilităților și a principiilor naturale din sufletele lor, și în garantarea îmbunătățirii lor. Căci ce se câștigă în acest mod este doar o achiziție graduală, și nu ceva născut instantaneu, de o natură total diferită și de un cu totul alt tip decât ceea ce a fost în natura persoanei înainte. Tot ceea ce oamenii pot face prin puterea și sârguința lor este doar să amplifice, să îmbunătățească treptat, să remodeleze și să direcționeze calități, principii și perfecționări ale naturii pe care ei o au deja. Și acest lucru este clar, deoarece un om care-și dezvoltă și își îmbunătățește puterea și legile naturii sale proprii nu are nimic decât acele calități, puteri și perfecționări care sunt deja în natura sa pentru a le folosi, și nu poate decât să lucreze la ele (să le cizeleze). Este imposibil ca printr-o astfel de lucrare să se înfăptuiască ceva durabil, ci numai o nouă modificare a ceea ce există deja în natura sufletului. Această lucrare a omului se realizează doar prin îmbunătățirea calităților, legilor și perfecționărilor naturale, însă aceste lucruri nu vor fi niciodată îmbunătățite prea mult, niciodată cu asiduitate și niciodată pentru o perioadă lungă; ele nu vor fi nimic altceva decât o îmbunătățire a acelor calități, legi și perfecționări naturale, neavând însă nimic de o natură și esență fundamental diferite și superioare.

Este imposibil (după cum observă dr. Clarke) „ca un efect să aibă vreo calitate care nu era cuprinsă în cauză: căci dacă ar avea, atunci această calitate nu ar fi cauzată de nimic.” De aceea, este absolut imposibil, în acest caz, ca perfecționările și calitățile naturale ale oamenilor (oricât de ajutate ar fi) să producă în suflet o lege sau o perfecționare de o natură total diferită de natura lor (a acestor calități naturale), ori vreun mijloc de îmbunătățire sau modificare a lor.

Calitățile și principiile corpurilor naturale, precum imaginea și mișcarea, nu pot produce niciodată ceva mai presus de ele însele. Dacă înțelegerile și categoriile infinite ar fi făcute pentru eternitate, și lucrurile ar trebui să fie, de asemenea, pentru eternitate, iar toate efectele lor posibile nu ar putea fi niciodată nimic altceva decât repetarea aceluiași lucru. Nimic nu poate fi produs doar prin acele calități ale imaginii și mișcării, și astfel să fie mai presus de imagine și mișcare; în același fel, nimic nu poate fi produs în suflet doar prin principiile sale interioare, și să ajungă mai presus de aceste principii sau calități, sau de îmbunătățirile ori modificările lor. Și dacă presupunem că un ajutor exterior poate să înlesnească o dezvoltare completă și perfectă a acelor principii și calități naturale, fără ca acel ajutor sau influență să producă, în realitate, ceva dincolo de manifestarea legii interioare, se ajunge la aceeași concluzie. Nu se va produce nimic altceva decât o îmbunătățire și o nouă modificare a acelor principii care există deja. De aceea, se înțelege că harul mântuitor în inimă nu poate fi produs în om doar prin dezvoltarea calităților pe care acea persoană le are deja, nu poate fi niciodată ajutat prea mult de convingerea morală, și niciodată ajutat prea mult de manifestarea principiilor sale naturale. Harul mântuitor este ceva mai mare decât toate acestea, reprezentând o intervenție imediată sau o acțiune a Ființei Divine asupra sufletului omului. Harul trebuie să fie lucrarea directă a lui Dumnezeu și o exercitare propriu-zisă a puterii Sale extraordinare asupra sufletului.

traducere: Iulia Toma

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/05/tratat-despre-har-jonathan-edwards-3/

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: