Mulți dintre cei care ajung pe acest site sunt interesați să cunoască diferite aspecte privind Reforma protestantă și teologia reformatorilor. Pe lângă proiectele inițiate deja (traducerea Tratatului despre har al lui Jonathan Edwards și prezentarea convingerilor teologice ale lui Charles Spurgeon), voi încerca să rezum în câteva articole cele mai reprezentative teme ale teologiei reformatorilor. Lucrarea lui Timothy George (decan al Beeson Divinity School, din cadrul Universității Samford, S.U.A.), Teologia reformatorilor (tradusă și publicată la Editura Universității Emanuel din Oradea în 1998), dar și cartea lui R.C. Sproul (profesor de homiletică la Saint Andrew’s Chapel din Sanford, S.U.A.), Doctrinele harului – esența teologiei reformate (Editura Multimedia, Arad, 2002), reprezintă un punct de pornire în acest studiu.
Iată ce spune Timothy George despre Reforma protestantă:
Reforma nu a fost doar o „furtună într-o ceașcă de ceai” (…) Teologii contemporani ar face bine să asculte din nou mesajul acestor creștini plini de curaj, oameni care au înfruntat împărați și papi, regi și concilii. Și toate acestea din cauza conștiinței lor, care devenise sclava Cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelia lor despre harul gratuit al Dumnezeului Atotputernic, Domnul Dumnezeu Savaot, așa cum îl numește Luther într-un binecunoscut imn, precum și accentul pe care l-au pus pe centralitatea și finalitatea lui Isus Hristos, sunt în contrast cu teologiile atenuate și înțepenite în transcendent, care domină scena teologică actuală.
Secolul al XVI-lea a fost o perioadă de violență și de constrângeri de tot felul, iar cei mai de seamă reformatori nu au fost deplin nevinovați de bigotism și intoleranță. Anabaptiștii, care își au propriile păcate, ne oferă un exemplu elocvent, o mărturie care trebuie încă ascultată în secolul nostru plin de violență. Invectivele lui Luther la adresa evreilor, complicitatea lui Zwingli la înecarea anabaptiștilor, precum și a lui Calvin la arderea pe rug a lui Servetus, sunt toate cu atât mai tragice, cu cât oricine își dă seama că, dintre toți oamenii, aceștia ar fi trebuit să știe cel mai bine ce au de făcut. Totuși, lucrul remarcabil în legătură cu acești reformatori este că, în ciuda greșelilor, a păcatelor și a petelor întunecate din viata lor, au reușit să „prindă” cu atâta claritate caracterul paradoxal al condiției umane și extraordinara posibilitate a mântuirii umane prin Isus Hristos. Această preocupare a cuprins abordarea lor despre biserică, închinare, lucrare, viață spirituală și etică.
Martin Luther, Huldrich Zwingli, Jean Calvin și Menno Simons (…) stau la baza marilor confesiuni ale Reformei. Luther, teologul cel mai prolific de la care a pornit întreaga Reformă, și-a lăsat amprenta pe acei protestanți care au aderat la Confesiunea de la Augsburg. La sfârșitul secolului al XVI-lea, „luteranii” constituiau partida religioasă dominantă în cea mai mare parte a Germaniei și în toată Scandinavia. Zwingli și Calvin, reformatori în Zurich și Geneva, sunt co-părinții tradiției reformate, care s-a răspândit cu mult peste granițele contextului său elvețian, pentru a cuprinde mișcările reformatoare din Scoția și Franța, Ungaria și Polonia. Fiecare dintre aceștia trei, Luther, Zwingli și Calvin, a fost un reformator magisterial, adică mișcarea sa de reformă a fost sprijinită, chiar instaurată de magistrați, autoritățile civile conducătoare. Menno Simons este figura „cea mai ciudată rămasă pe dinafară” din acest cvartet. El și-a părăsit slujba de preot în biserica romană pentru a deveni conducătorul anabaptiștilor, una dintre grupările majore ale Reformei Radicale. Menoniții sau Meniții – după cum au fost numiți inițial – au fost extrem de activi în Țările de Jos. Influența lor a fost resimțită din Anglia, în Apus, până în Rusia, în Răsărit. Pe la începutul secolului al XVII-lea, ei și-au câștigat dreptul de a fi tolerați într-o anumită măsură și doar în unele locuri; pe vremea lui Menno ei trăiau mereu sub amenințarea persecuției și a morții.
Luther și Zwingli au fost reformatorii primei generații; Calvin și Menno, ai celei de-a doua. Zwingli l-a întâlnit pe Luther o singură dată; nu a existat nicio altă întâlnire personală între acești patru reformatori (…) Reformatorii sunt atât părinții noștri în credință, cât și frații noștri în comunitatea celor credincioși. Luptele și îndoielile lor, victoriile și înfrângerile lor sunt și ale noastre.
