De modul în care înţelegem închinarea depinde, în mare măsură, felul în care ne închinăm înaintea lui Dumnezeu. Una dintre cele mai practice definiţii ale închinării este cea dată de John MacArthur, în cartea sa Prioritatea supremă (Societatea Misionară Română, 1986): Închinarea este răspunsul de laudă al fiinţei noastre lăuntrice pentru tot ceea ce este Dumnezeu, răspuns dat prin atitudinile, acţiunile, gândurile şi cuvintele noastre, pe baza adevărului despre Dumnezeu care ne este revelat de El Însuşi.
Închinarea este glorificarea lui Dumnezeu. Adevăratul închinător, care trăieşte pentru a-L onora pe Dumnezeu, este preocupat de gloria lui Dumnezeu ca de o pasiune mistuitoare.
Atunci când ne închinăm lui Dumnezeu îi atribuim adevărata Lui valoare. Din punct de vedere semantic, închinarea înaintea lui Dumnezeu este acelaşi lucru cu lauda adusă lui Dumnezeu sau cu glorificarea Numelui Său.
Împlinirea supremă a oricărui scop individual este să fii absorbit total în persoana lui Dumnezeu şi să priveşti toată viaţa la minunăţia şi gloria atributelor lui Dumnezeu. Aceasta este perspectiva adevăratului închinător.
Cuvântul glorie înseamnă „ceva demn de laudă sau de preamărire; strălucire; frumuseţe; renume”. Gloria lui Dumnezeu are două aspecte. Mai întâi, putem vorbi despre gloria Lui inerentă sau gloria intrinsecă. Dumnezeu este singura fiinţă din toate câte există despre care se poate spune că posedă glorie inerentă. Nu noi îi dăm gloria; gloria este a Lui în virtutea a ceea ce este El. Chiar dacă nimeni nu I-ar da laudă lui Dumnezeu, El ar fi totuşi Dumnezeul glorios, deoarece El a fost glorios mai înainte ca vreuna dintre fiinţele create să I se închine.
În Faptele Apostolilor 7:2, Dumnezeu este numit „Dumnezeul slavei” [sau „Dumnezeul gloriei”]. Gloria face tot atât de mult parte din esenţa lui Dumnezeu cum face lumina parte din esenţa Soarelui, albastrul din esenţa cerului şi umezeala din esenţa apei.
Dumnezeu nu le dă altora gloria Lui şi nici nu o împarte cu alţii, în niciun sens. În Isaia 48:11 Dumnezeu spune: „Nu voi da altuia slava Mea”. El ne va da binecuvântare, înţelepciune, bogăţii şi onoare trecătoare, dar nu ne va da niciodată gloria Sa.
Un al doilea aspect al gloriei lui Dumnezeu este gloria atribuită. Acesta este aspectul la care se referă Biblia când vorbeşte despre a-I da glorie lui Dumnezeu. Psalmul 29:1-2 spune: „Fiii lui Dumnezeu, daţi Domnului, daţi Domnului slavă şi cinste. Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!”. Psalmistul ne îndeamnă să recunoaştem gloria lui Dumnezeu şi să o proclamăm. Deşi noi nu putem adăuga nimic la gloria lui Dumnezeu, noi o putem confirma şi îl putem lăuda pentru ea.
A-I da glorie lui Dumnezeu înseamnă a depune o mărturie publică vizibilă, audibilă sau de orice alt fel. Înseamnă a-L preamări pe El, a-I proclama atributele, a reflecta caracterul Lui, a-L lăuda pentru ceea ce este El şi a-L face cunoscut în toată plinătatea Lui.
Cei care îi dau glorie lui Dumnezeu sunt adevăraţi închinători, iar închinarea nu este nici mai mult nici mai puţin decât a-L glorifica de bunăvoie pe Dumnezeu cu o inimă plină de bucurie.
Mulţi oameni consideră închinarea în biserică o activitate mai mult sau mai puţin formală, ce are loc o dată pe săptămână. Închinarea este văzută adesea ca formă, ca stil, şi nu ca substanţă. Însă închinarea nu este în principal o activitate exterioară, ea nu este stimulată de lucruri menite să atragă atenţia.
Închinarea nu este iniţiată prin metode artificiale. Muzica şi liturghia pot ajuta sau pot fi expresia unei inimi care se închină, dar ele nu pot transforma o inimă care nu se închină în una care se închină. Pericolul stă în faptul că ele pot da unei inimi care nu se închină sentimentul că s-a închinat.
Prin urmare, factorul crucial în închinarea bisericii nu este forma de închinare, ci starea inimilor celor care participă la închinare. Dacă închinarea organizată nu este expresia vieţilor noastre individuale de închinare, ea este inacceptabilă.
Închinarea nu are loc într-un vid. Închinarea individuală şi închinarea în grup se hrănesc reciproc.
Sursa celor mai multe probleme pe care le au creştinii se asociază cu două lucruri: fie că ei nu se închină cu viaţa lor şase zile pe săptămână, fie că ei nu se închină o zi pe săptămână cu adunarea sfinţilor.
