După 1950, interesul creştinilor evanghelici pentru scrierile puritane a crescut considerabil. Îndeosebi în Marea Britanie şi în SUA (prin intermediul editurilor Banner of Truth şi SDG Publications), operele puritanilor au fost reeditate şi traduse în diverse limbi. La noi, în ultimii ani, editurile Făclia şi Perla Suferinţei (dar şi altele, în mai mică măsură) au tradus şi publicat diverse titluri din autori puritani importanţi precum: John Owen, Thomas Watson, Isaac Ambrose, Richard Sibbes, Joseph Alleine etc.
Dintre lucrările generale despre puritani şi epoca lor, au fost traduse în română Cine sunt puritanii? … şi care este doctrina lor? (Eroll Hulse, Editura Făclia, 2003) şi Sfinţi în lume. Puritanii în adevărată lor lumină (Leland Ryken, Editura Reformatio, 2004).
Eroll Hulse şi Leland Ryken acordă în volumele lor un spaţiu generos predicării puritane, considerând că aceasta a influenţat puternic sufletul unei întregi naţiuni. Câteva trăsături fundamentale disting mesajele puritanilor din secolele XVI şi XVII de ceea ce noi numim astăzi predicare:
Un scop bine definit
Puritanii au susţinut întotdeauna că predicarea este chemarea lor de căpătâi şi s-au străduit să păstreze întâietatea predicării în viaţa bisericii. Niciun alt mijloc al harului nu se adresează omului în totalitatea sa – minte, sentimente, conştiinţă şi voinţă – aşa cum o face predicarea plină de putere. Nicio altă lucrare nu este folosită de Dumnezeu Duhul Sfânt într-o manieră atât de eficientă ca predicarea.
Richard Sibbes spunea că: „Predicarea este porunca dată de Dumnezeu, sfinţită, pentru naşterea credinţei, pentru deschiderea înţelegerii, pentru atragerea voinţei şi afecţiunii înspre Hristos.” Thomas Watson era, de asemenea, convins că, „Scriptura predicată este un mijloc de vindecare, un car al mântuirii… Predicarea Cuvântului este locul special unde apare Hristos şi se arată sfinţilor Săi.”
Predicarea expozitivă
Pentru puritani, predica nu doar că atârnă de Scriptură; ea există în mod literal înăuntrul Cuvântului lui Dumnezeu; nu textul locuieşte în predică, ci predica locuieşte în text… Pe scurt, ascultarea unei predici te aduce în Scriptură.
Puritanul William Ames nu avea nicio consideraţie pentru predicarea ce sărăcea textul biblic anunţat: „Predicatorii abuzează de ascultători, uitând cu desăvârşire că la început au propus un anumit text ca punct de pornire al predicii, iar apoi spun multe lucruri despre acel text sau pur şi simplu spun lucruri care decurg din el, dar în cea mai mare parte nu extrag nimic din textul propriu-zis.”
William Chappell definea predica drept „un discurs asupra unui text din Scriptură, care îi rânduieşte părţile componente potrivit ordinii naturale.”
Predicarea expozitivă şi sistematică a fost redescoperită odată cu studierea scrierilor puritane. Dr. Martyn Lloyd-Jones este considerat de mulţi drept cel mai important predicator al Marii Britanii din secolul XX. El a adoptat metoda expozitivă, reuşind astfel să inspire o întreagă generaţie de predicatori care au preluat-o în lucrarea pastorală.
Deşi era un mare admirator al puritanilor, Spurgeon nu a folosit metoda predicării sistematice din cărţi sau secţiuni ale Sfintei Scripturi, motivând că are nevoie de o anumită libertate în predicare, deoarece se confruntă în fiecare săptămână cu necesitatea de a fi evanghelist.
Pregătirea atentă
Predicatorii puritani îşi pregăteau predicile cu mare atenţie. Idealul îl reprezenta „predicarea plină de trudă”, iar aceasta implica o pregătire meticuloasă a mesajelor. Cei mai mulţi lucrători îşi ţineau predicile din notiţe, iar câţiva îşi scriau predicile în întregime. Thomas Goodwin declara că „în vreme ce unii sunt în favoarea predicării improvizate şi fără studiu, Pavel îl îndeamnă pe Timotei să mediteze şi să cerceteze, să-şi concentreze toată atenţia la aceste lucruri.” Richard Baxter îşi citea predicile, exceptând ocaziile când era prea ocupat pentru a le scrie.
Cotton Mather a oferit o interesantă analiză a faptului că scrierea notiţelor pentru predici implica o pregătire mai îndelungă decât în cazul predicării improvizate: „Nu din cauza sărăciei abilităţilor noastre trebuie să facem uz de notiţe, ci din consideraţie faţă de propria muncă şi spre folosul ascultătorilor noştri… Pentru noi este mai uşor să ţinem trei predici fără notiţe, decât una cu notiţe.”
Organizarea
Modelul clasic puritan era predica organizată în trei părţi. Schiţa inclusă la sfârşitul cărţii lui William Perkins The Art of Prophesying poate fi socotită prototipul organizării unei predici puritane:
1. Citirea clară cu voce tare a textului din Scripturile canonice;
2. Atribuirea acelui sens şi înţeles pe care îl dă Scriptura însăşi textului citit;
3. Extragerea, din semnificaţia sa firească, a câtorva elemente doctrinare benefice;
4. Aplicarea în cuvinte simple şi clare a doctrinelor corect stabilite, la viaţa şi moravurile oamenilor.
Simplitatea
Puritanii aveau convingerea că predicarea trebuie să transmită adevărul lui Dumnezeu fiecărui ascultător, dorinţa de a fi practic şi de a stimula continuarea cugetării.
Henry Smith spunea că „a predica simplu nu înseamnă să predici grosolan, nici nepregătit, nici încâlcit, ci să predici clar, astfel încât cel mai simplu om să poată înţelege învăţătura de parcă şi-ar fi auzit propriul nume rostit.”
Erau evitate lucruri precum „îngrămădirea citatelor din Părinţii Bisericii şi repetarea cuvintelor în latină sau greacă.” Puritanii nu recurgeau la parodierea citatelor sau la stilul ornamental.
Stilul clar se fundamenta, de asemenea, pe premisa că scopul final al piedicii nu îl reprezenta excelenţa estetică, ci edificarea spirituală.
Caracterul afectiv
Predicile puritane provocau enorm intelectul, însă acest accent pus pe înţelegerea raţională a adevărului era echilibrat de un apel adresat inimii şi voinţei. Predica puritană era afectivă: urmărea să atingă emoţiile ascultătorilor. Iată formularea acestei concepţii pe care Richard Baxter o surprinde foarte bine: „După cum omul nu este dispus să trăiască potrivii adevărului pe care îl cunoaşte, până când acesta nu îl mişcă profund, nici sufletul nu se bucură de dulceaţa lui, până când speculaţia nu se transformă în simţământ. Nu înţelegerea este sufletul, miezul, şi, prin urmare, ea nu poate face întreaga lucrare… Înţelegerea trebuie să preia adevărurile şi să le pregătească pentru a fi primite de voinţă, care trebuie să le primească pentru a le recomanda simţămintelor; … simţămintele sunt, ca să spunem aşa, temeiul sufletului.”
Puritanii L-au predicat pe Hristos cu multă pasiune deoarece cunoşteau foarte bine temelia lucrării creştine. Ei ştiau că viaţa predicatorului trebuie să reflecte realitatea adevărurilor pe care le predică şi că rugăciunea şi studierea temeinică a Scripturilor stau la baza predicării eficiente.
