Spurgeon a prezentat în permanenţă măreţia dragostei lui Hristos pentru păcătoşi, a iertării Lui fără plată şi amploarea răscumpărării Lui, i-a îndemnat şi i-a sfătuit pe toţi oamenii să se pocăiască şi să se încreadă într-un astfel de Mântuitor. Problema în care nu a fost de acord nici cu hipercalvinismul, nici cu arminianismul a constat în faptul că a refuzat să dea o explicaţie logică despre cum pot fi comandaţi oamenii ca să facă ceea ce nu stă în putinţa lor: „Unul spune: «Dar nu înţeleg această doctrină.» Poate că nu o înţelegi, dar ţine minte că, în timp ce noi suntem obligaţi să-ţi spunem adevărul, nu suntem obligaţi să-ţi dăm puterea de a-l înţelege; şi, pe lângă aceasta, acesta nu este un subiect de înţeles, este o problemă de credinţă deoarece este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Este una dintre axiomele teologiei că, dacă omul se pierde, Dumnezeu nu trebuie învinovăţit pentru aceasta; şi este, de asemenea, o axiomă a teologiei că, dacă omul este mântuit, Dumnezeu trebuie să aibă toată slava pentru aceasta.”
Arminienii spun că păcătoşii sunt comandaţi, prin urmare trebuie să poată; hipercalviniştii spun că oamenii nu pot, prin urmare nu pot fi comandaţi. Însă Scriptura şi calvinismul istoric prezintă atât incapacitatea omului, cât şi datoria lui, iar ambele aspecte sunt părţi necesare ale evanghelizării – primul aspect descoperă faptul că păcătosul are nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu poate să-l dea, iar cel de-al doilea, care este afirmat în îndemnurile, promisiunile şi invitaţiile Scripturii, îi arată omului locul în care se află pacea şi siguranţa lui, anume, persoana Fiului lui Dumnezeu.
Faptul că naşterea din nou este lucrarea lui Dumnezeu ne interzice, desigur, să spunem oamenilor că pot fi născuţi din nou într-un moment pe care-l pot alege ei sau pastorul, dar nu-l împiedică pe evanghelist să-şi facă adevărata lucrare, care este să le arate oamenilor că trebuie să fie mântuiţi prin har prin credinţă şi că încrederea pusă în Hristos este calea către pacea cu Dumnezeu. Deşi mintea omului nu poate să reconcilieze porunca dată păcătoşilor să creadă în Fiul lui Dumnezeu pentru mântuire cu adevărul că numai harul poate să-i aducă în starea în care să facă acest lucru, în Scriptură nu există niciun conflict între aceste două probleme. Spurgeon a luat aceste două adevăruri, datoria omului să creadă şi incapacitatea lui de-a crede şi le-a folosit ca două fălci ale menghinei care strâng conştiinţa păcătosului.
Să urmărim următorul exemplu: „Dumnezeu îţi cere să crezi că, prin sângele lui Isus Hristos, El poate încă să fie drept şi totuşi să fie justificatorul celor păcătoşi. El îţi cere să te încrezi în Hristos ca să te mântuiască. Poţi să te aştepţi ca El să te mântuiască dacă nu te vei încrede în El? Omule, este cel mai logic lucru din lume ca El să-ţi ceară să crezi în Hristos. Şi aceasta El îţi cere cu adevărat în această dimineaţă. «Pocăieşte-te şi crede în Evanghelie.» O prieteni, o prieteni, cât de tristă, cât de tristă este starea sufletului omului când nu vrea să facă acest lucru! Putem să-ţi predicăm, dar tu nu te vei pocăi şi nu vei crede niciodată Evanghelia. Putem să punem poruncile lui Dumnezeu ca o secure la rădăcina unui copac, dar, oricât ar fi de logice aceste porunci, tu tot vei refuza să-i dai lui Dumnezeu ceea ce este al Lui; vei continua în păcatul tău; nu vei veni la El ca să poţi avea viaţa; şi aici este momentul în care Duhul lui Dumnezeu trebuie să intervină ca să lucreze la sufletele celor aleşi ca să-i facă să vrea în ziua puterii Lui. Dar, oh! în Numele lui Dumnezeu te previn că, dacă, după ce auzi porunca, vei continua, aşa cum ştiu că vei continua fără Duhul Lui, să refuzi să asculţi de o Evanghelie atât de logică, vei descoperi la sfârşit că va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora, decât pentru tine; căci dacă lucrurile care se predică în Londra ar fi fost predicate în Sodoma şi Gomora, oamenii de acolo s-ar fi pocăit de mult în sac şi cenuşă. Vai de voi, locuitori ai Londrei!”
Dar el nu i-a lăsat pe păcătoşi în această fază. Urmăriţi modul în care îşi încheie predica din care am citat mai sus. Cu un puternic crescendo al adevărului el a atacat conştiinţa celor neconvertiţi din toate direcţiile şi acum, într-o agonie de sinceritate, el ajunge la această concluzie groaznică: „Îţi cer în Numele Dumnezeului celui viu, Îţi cer în Numele Răscumpărătorului lumii, îţi cer în Numele crucii Calvarului şi a sângelui care a pătat praful Golgotei, ascultă acest mesaj divin şi vei avea viaţa veşnică; dar refuză mesajul şi pe propriile tale mâini să fie sângele tău pentru veci de veci!”. (Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995).
Acelaşi accent pus de Spurgeon atât pe inabilitate, cât şi pe datorie se observă în capitolul „Nu pot face nimic” din cartea sa Totul prin har: „După ce inima neliniştită a primit doctrina ispăşirii şi a învăţat marele adevăr că mântuirea este prin credinţa în Domnul Isus, ea este adeseori întristată şi apăsată de un sentiment de neputinţă, de inabilitate de a face binele. Mulţi se plâng: «Eu nu pot face nimic.» Ei nu zic aceasta ca pe o scuză, ci pentru că o simt ca pe o povară zilnică… Acest sentiment pare că face toată Evanghelia nulă şi fără valoare. Căci la ce foloseşte hrana unui om flămând dacă el nu poate ajunge la ea? La ce e bun râul vieţii dacă noi nu putem bea din el? […] Sufletul este fără putere şi nu ştie ce să facă. El stă cu privirea aţintită la cetatea de scăpare, dar nu poate intra pe porţile ei. […] Cuvintele adevărate ale Domnului accentuează cu tărie: «Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.» Eu pot să merg mai departe decât acest text şi să vă amintesc marea dragoste cu care Domnul ne-a iubit, «măcar că eram morţi în greşelile şi păcatele noastre». A fi mort e ceva mai mult decât a fi fără putere. Singurul lucru asupra căruia trebuie să-şi fixeze gândul sărmanul păcătos fără putere, asupra căruia să rămână aţintit, ca singura bază a speranţei lui, este asigurarea divină că «la vremea cuvenită, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi». Crede aceasta şi neputinţa va dispărea. […] Marile noastre nevoi şi slăbiciuni devin binecuvântări când intră în mâinile credinţei.”
