A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra din 1689 defineşte principiul regulativ în capitolul 22, paragraful 1: „calea acceptabilă de închinare înaintea adevăratului Dumnezeu este instituită de El Însuşi şi, de aceea, limitată de către voia Sa revelată, pentru ca nimeni să nu I se închine conform imaginaţiilor şi procedurilor umane, nici conform sugestiilor lui Satan, nici folosind vreo reprezentare vizibilă şi nici în orice alt fel neprescris de Sfintele Scripturi.”
Teologul reformat G.I. Williamson dă o definiţie mai concisă a principiului regulativ: „Ceea ce este poruncit este corect, iar ceea ce nu este poruncit este greşit.”
În trecut, acest principiu a fost pus în contrast cu principiul normativ care spune că orice nu este interzis în Sfânta Scriptură este permis în închinare. Principiul normativ a fost definit şi susţinut de slujitorul Bisericii Anglicane Richard Hooker, iar înaintea sa, de Martin Luther.
Principiul regulativ apare la Calvin („Dumnezeu dezaprobă toate genurile de închinare care nu sunt permise în mod expres în Cuvântul Său.”) şi la alţi teologi reformaţi din prima generaţie. Îl întâlnim la John Knox şi în tradiţia scoţiană. Se găseşte în tradiţia puritană a Bisericii Angliei din vremea reginei Elizabeth I.
Principiul regulativ este o extensie a axiomei reformate Sola Scriptura. Aşa cum Biblia este autoritatea finală pentru credinţă şi în viaţă, tot astfel este şi autoritatea finală în închinarea comună, dar într-un mod deosebit şi special. În timp ce întreaga viaţă trebuie să fie trăită în acord cu Sfânta Scriptura, Biblia nu vorbeşte despre fiecare aspect al vieţii în parte. Există multe situaţii în care trebuie să ne bazăm pe principiile biblice generale şi apoi să încercăm să acţionăm fără a avea o călăuzire specifică în diferite situaţii.
Dumnezeu a acordat în Cuvântul Său o atenţie deosebită problemei închinării. El ne-a spus ce să facem şi cum să facem, de o aşa manieră încât aspectele primordiale ale închinării înseamnă, pur şi simplu, a urma nişte indicaţii divine; astfel deciziile care ne rămân nouă sunt relativ minore.
Dr. Hughes Oliphant Old, decan al Erskine Institute For Reformed Worship, oferă o descriere a acestui principiu al închinării comune: „Majoritatea lucrurilor pe care le facem în închinare le facem pentru că Dumnezeu ne-a poruncit să le facem. Din acest motiv predicăm Evanghelia, Îl lăudăm pe Domnul prin psalmi şi cântări, Îi slujim în rugăciune, botezăm în numele lui Hristos. Sunt unele lucruri pe care le facem în închinare nu atât de mult pentru că ar fi exprimate în Scriptură, ci pentru că sunt în acord cu Scriptura. Acest lucru înseamnă că unele dintre lucrurile pe care le facem în închinare le facem pentru că sunt cerute de principiile biblice… Modalităţile prin care le împlinim sunt pe baza principiilor biblice. Când ceva nu este poruncit, prescris sau reglementat sau când nu există niciun exemplu biblic care să ne ghideze cum trebuie să împlinim un anumit aspect al închinării trebuie să ne lăsăm călăuziţi de principiile biblice.”
Trebuie să existe un mandat biblic pentru tot ceea ce facem în închinarea comună. Acest mandat poate să apară sub forma unor directive explicite, cerinţe implicite, principii generale ale Scripturii, porunci pozitive, exemple şi lucruri care derivă din consecinţe bune şi necesare. Anumite hotărâri mai neînsemnate despre închinarea comună pot fi luate în absenţa unei porunci biblice specifice, dar în acord cu gândirea biblică creştină, sub influenţa principiilor biblice şi a raţiunii sfinţite şi a revelaţiei generale. Dar lucrurile cele mai importante – elementele centrale, segmentele principale, priorităţile – au un mandat pozitiv. Lucrurile incidentale şi accidentale vor fi ghidate după Scriptură. Deci tot ceea ce facem în contextul unei adunări de închinare a bisericii trebuie să fie susţinut în mod clar de Sfânta Scriptură.
Pentru a întări acest principiu şi a-l face mai folositor, teologii reformaţi vorbesc despre: substanţa închinării comune, elementele închinării, formele de închinare şi circumstanţele închinării.
Întreaga substanţă a închinării trebuie să fie biblică; tot ceea ce se face şi se spune în închinare este în acord cu teologia biblică sănătoasă.
Conţinutul fiecărei componente trebuie să exprime adevărul lui Dumnezeu aşa cum este el revelat în Cuvântul Său. Dumnezeu a desemnat în mod specific elementele pe care le-a dorit în închinare (citirea Cuvântului, predicarea Cuvântului, cântarea, rugăciunea, administrarea actelor de cult, jurămintele etc.).
Cât despre forma elementelor, există nişte variaţii: sunt diferite rugăciuni, diferite cântece, diferite pasaje din Scriptură, componentele închinării sunt rearanjate din când în când, elementele ocazionale (cum ar fi actele de cult) sunt folosite doar în anumite momente.
În cele din urmă, circumstanţele (stăm jos sau în picioare, avem bănci sau scaune, ne întâlnim în clădirea bisericii sau afară, cântăm din cartea de cântări sau din memorie, ora la care încep serviciile bisericii din Ziua Domnului şi multe altele) trebuie să fie hotărâte în lipsa unor indicaţii biblice specifice şi trebuie să fie făcute în acord cu „lumina naturii şi prudenţa creştină, potrivit regulilor generale ale Cuvântului” (A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra din 1689, capitolul 1.6).
Principalul avantaj al principiului regulativ este acela că asigură faptul că Dumnezeu, şi nu omul, este autoritatea supremă pentru felul în care trebuie să fie condusă închinarea comună, astfel că Biblia, revelaţia specială a lui Dumnezeu (şi nu părerile, gusturile, preferinţele şi teoriile noastre), este factorul principal în dirijarea şi apropierea noastră de închinarea comună.
Bibliografie
Worship: The Regulative Principle and the Biblical Principle of Accommodation, Ernest Reisinger & D. Matthew Allen, Founders Press, 2001
Biserica intenţională. Zideşte-ţi lucrarea pe temelia Evangheliei, Mark Dever & Paul Alexander, Editura Făclia, Oradea, 2011
