Domnul ne cere să I ne închinăm „în duh şi în adevăr”. Partea de „adevăr” înseamnă că închinarea trebuie să fie corectă, dar trebuie să fie, de asemenea, inteligibilă sau raţională. Pavel afirmă acelaşi lucru când insistă ca creştinii să se roage şi să cânte cu mintea. Mintea conştientă, sănătoasă este organul uman vital în închinare (1 Corinteni 14,15).
Închinarea extatică este complet diferită. Ea doreşte încălzirea laturii afective a omului pentru a produce o stare emoţională exaltată, un sentiment plăcut, plin de bucurie, prin intermediul aspectelor fizice ale închinării, cum sunt muzica şi mişcarea. Carismaticii caută cu înflăcărare această stare, programul fiind regizat cu grijă pentru aducerea închinătorilor la un nivel emoţional ridicat, de multe ori chiar într-o uşoară stare hipnotică. Liderii de închinare doresc să ocolească raţiunea, făcând emoţiile să lucreze prin alte mijloace. Ei doresc să stârnească „senzaţii” pentru a produce euforie. Aceştia cred că prima cântare, care este una foarte ritmică, trebuie să aibă un efect asupra închinătorilor, apoi muzica trebuie să o ia în direcţia aceasta ca să păstreze atmosfera.
Foarte des este nevoie de o înzestrare muzicală uriaşă pentru pregătirea „producţiei” dintr-un serviciu de închinare, dar trebuie observat că orice încercare de crea un impact direct asupra sufletului cu ajutorul muzicii sau al altor mijloace pământeşti înseamnă închinare extatică, fiind opusă închinării spirituale şi raţionale. Aceasta din urmă nu încearcă să manipuleze sentimentele prin tehnici laice, ci îşi derivă bucuria din aprecierea spirituală sinceră a Domnului, a cuvintelor Sale şi a marilor doctrine ale credinţei. Bineînţeles, muzica (şi acompaniamentul instrumental) este permisă de către Domnul, dar nu trebuie folosită intenţionat ca un mijloc pentru stimularea sentimentelor. „Emoţiile” ce apar cu ocazia închinării trebuie să reprezinte răspunsul nostru la lucrurile pe care le înţelegem şi le apreciem cu minţile noastre.
Este adevărat că melodiile multor cântări ne ating inimile deoarece sunt puternic asociate cu sentimente de izbăvire, fiind ceva sănătos şi acceptabil. Asemenea melodii au dobândit o calitate specială derivată din cuvintele preţioase. Arhitecţii tehnicilor închinării extatice nu au dreptul să deturneze acest fenomen plăcut şi să folosească muzica drept agentul principal pentru mişcarea inimilor şi stârnirea sentimentelor. Acest procedeu este carnal, cinic, artificial şi manipulant.
Dacă un predicator îi face pe oameni să plângă folosindu-se de „poveşti lacrimogene”, simţul nevoii de Dumnezeu sau pocăinţa lor nu va fi altceva decât o emotivitate de scurtă durată. Dar dacă oamenii înţeleg nevoia lor în urma auzirii Cuvântului (care desigur este destul de mişcător), pocăinţa şi întoarcerea lor vor veritabile şi durabile.
Muzica nu poate mişca sufletul cu adevărat. Ea mişcă doar sentimentele. Închinarea validă porneşte în mintea omului. Dacă ocoleşte raţiunea, nu este închinare adevărată. Dacă este copleşită de lucruri fizice, ca de exemplu performanţa artistică mişcătoare a unei orchestre, atunci este compromisă şi distrusă. Asemenea închinare ne aduce aminte de israeliţii care doreau să suplimenteze mana cu alte mâncăruri. Astăzi mulţi (la urma urmei) îi spun lui Dumnezeu: „Tu nu eşti de ajuns; am nevoie de muzică neobişnuit de ritmică şi zgomotoasă, ca să mă încălzească”.
Pavel expune rolul principal al închinării prin aceste cuvinte: „toate să se facă spre zidirea sufletească” (sau „edificare”, 1 Corinteni 14:26). Cuvântul „zidire” se referă literalmente la construirea unei clădiri, dar Pavel totdeauna îl foloseşte pentru zidirea raţiunii, a înţelegerii. Fiecare element al închinării trebuie să fie înţeles pentru a fi valabil. Noi suntem mişcaţi spiritual nu prin melodie, frumuseţe sau spectacol, ci prin ceea ce înţelegem.
„Închinarea”, spune puritanul Stephen Charnock, „este un act al raţiunii dedicat cunoaşterii măreţiei lui Dumnezeu… Este în acelaşi timp un act al voinţei, prin care sufletul adoră şi cinsteşte maiestatea Lui, este încântată de bunăvoinţa Lui, îmbrăţişează bunătatea Lui… şi îşi îndreaptă toate afecţiunile spre El”. Cu mintea noastră îl apreciem pe Domnul, faptele Sale glorioase şi doctrinele Cuvântului Său. Fie că îndreptăm laudele noastre spre El, fie că primim adevăr din partea Lui, mintea este cea care trebuie să fie activă şi edificată. Sentimentele trebuie să fie activate prin ceea ce realizează mintea şi nu prin puterea directă a muzicii, ritmurilor sau mişcărilor trupului.
Trebuie să vorbim puţin şi despre exploatarea extremă a închinării extatice, care echivalează cu închinarea mistică. Aceasta are loc când impactul emoţional al muzicii şi al cântecului este calculat în aşa fel încât se dea impresia unei „atingeri directe” din partea lui Dumnezeu sau a unei senzaţii extraordinare de unire cu El. În religiile mistice, această senzaţie este produsă prin tehnica repetării gândurilor şi a contemplaţiei. În închinarea carismatică ea este declanşată de o puternică manipulare muzicală, participanţii legănându-se cu ochii închişi, cu feţele ridicate în sus şi cu mâinile întinse, predaţi în întregime impactului muzicii şi repetării cuvintelor. Sentimentele stârnite de cântece şi refrene insistă de multe ori asupra unei atingeri directe din partea Domnului sau asupra unui senzaţii puternice a mâinilor Sale care îmbrăţişează. În loc să se apropie de Dumnezeu prin credinţă, reflectând asupra Adevărului Său neclintit şi asupra lucrării Sale minunate, aceşti închinătorii fabrică o impresie „directă” a prezenţei Iui Dumnezeu.
(Fragmente din volumul Închinarea, un ghiveci?, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2005.)
