Monergism, director link-uri, teologie baptistă reformată, calvinism, doctrinele harului, teologie sistematică, predici Charles Spurgeon, baptişti calvinişti, Reforma protestantă, istoria Bisericii, apologetică, studii biblice, puritani

«

»

Print this Post

Charles H. Spurgeon – Moartea lui Hristos

Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.” (Isaia 53:10)

Ce miriade de ochi aruncă priviri spre soare! Ce mulţimi de oameni îşi ridică ochii, şi privesc bolta cerească! Acestea sunt privite încontinuu de mii de oameni, dar există o mare tranzacţie în istoria lumii care în orice zi atrage de departe mai mulţi spectatori decât acel soare care iese din odaia lui ca un mire şi se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz. Există un eveniment măreţ, care în orice zi inspiră mai multă admiraţie decât soarele şi luna şi stelele când cutreieră pe cărările lor. Evenimentul acesta este moartea Domnului nostru Isus Hristos. Spre ea ochii tuturor sfinţilor care au trăit înainte de era creştină s-au îndreptat întotdeauna, şi invers, prin miile de ani de istorie, privesc ochii tuturor sfinţilor moderni. La Hristos îngerii în cer se uită mereu. „Lucruri… în care chiar îngerii doresc să privească” a zis apostolul. La Hristos miriadele de ochi ai celor răscumpăraţi se uită ţintă, şi mii de pelerini, prin lumea aceasta a plângerii, nu au niciun ţel mai înalt pentru credinţa lor, şi nicio dorinţă mai bună pentru vederea lor, decât să-L vadă pe Hristos aşa cum este El în cer, şi în părtăşie să-I privească persoana. Preaiubiţilor, vom avea mulţi cu noi în această dimineaţă cât timp ne întoarcem faţa spre muntele Calvarului. Nu vom fi spectatori solitari ai tragediei înfricoşătoare a morţii Mântuitorului nostru. Doar vom arunca o privire scurtă la acel loc care este focarul bucuriei şi desfătării cerului, crucea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Cu textul nostru, deci, ca şi ghid, propunem să vizităm Calvarul, sperând să avem ajutorul Duhului Sfânt cât timp ne întoarcem privirile spre El care a murit pe cruce.

Aş vrea să băgaţi de seamă în această dimineaţă, în primul rând, cauza morţii lui Hristos – „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească”. „Yahweh a găsit cu cale să-L zdrobească,” zice originalul, „prin suferinţă”. În al doilea rând, motivul morţii lui Hristos – „după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat”. Hristos a murit pentru că a fost o jertfă pentru păcat. Şi apoi, în al treilea rând, efectele şi consecinţele morţii lui Hristos. „Va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui”. Vino, Duhule Sfânt, acum, cât timp încercăm să vorbim de aceste teme fără pereche.

I. MAI ÎNTÂI, aici avem ORIGINILE MORŢII LUI HRISTOS. „Yahweh a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă.” Cine citeşte viaţa lui Hristos ca pe o simplă istorie atribuie moartea lui Hristos duşmăniei iudeilor şi caracterului schimbător al guvernatorului roman. În aceasta el face dreptate, căci crima şi păcatul morţii Mântuitorului trebuie puse în contul omenirii. Această rasă a noastră şi-a ucis propriul Dumnezeu, pironindu-şi Mântuitorul pe lemn. Dar cine citeşte Biblia prin ochii credinţei, dorind să descopere tainele ei ascunse, vede în moartea Mântuitorului mai mult decât cruzime romană sau răutate evreiască: vede hotărârea solemnă a lui Dumnezeu îndeplinită de către oameni, care au fost instrumentele ignorante, dar vinovate, ale realizării ei. Priveşte peste suliţa şi cuiul roman, peste reproşul şi batjocura evreiască, până la fântâna sacră, din care curg toate lucrurile, şi urmăreşte răstignirea lui Hristos până în sânul Dumnezeirii. Crede împreună cu Petru „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege”. Nu îndrăznim să imputăm lui Dumnezeu păcatul, dar totuşi moartea lui Hristos, împreună cu toate efectele ei minunate în răscumpărarea lumii, trebuie urmărită până la fântâna sacră a dragostei divine. Aşa face proorocul. Zice: „Yahweh a găsit cu cale să-L zdrobească.” Îi trece cu vedere pe Pilat şi Irod, şi o urmăreşte până la Tatăl ceresc, prima persoană din Sfânta Treime. „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă.” Acum, preaiubiţilor, sunt mulţi care cred că Dumnezeu Tatăl, în cel mai bun caz, nu este decât un spectator indiferent al mântuirii. Alţii greşesc şi mai mult. Îl privesc ca şi o Fiinţă neiubitoare şi severă, care n-a avut dragoste pentru rasa umană, şi n-a putut să fie făcut iubitor decât prin moartea şi agoniile Mântuitorului nostru. Acum, aceasta este o calomnie josnică împotriva harului frumos şi glorios al lui Dumnezeu Tatăl, căruia să-I fie onoarea în veci. Căci Isus Hristos n-a murit ca să-L facă iubitor pe Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu era iubitor.

Isus n-a coborât din cer
Să moară şi să-nvieze
Ca dragostea lui Dumnezeu
Să se înflăcăreze.
Prin moartea Lui pe cruce
Şi suferinţa Sa
N-a câştigat dragostea Tatălui:
Era dragoste deja.”

Hristos a fost trimis în lume de către Tatăl Lui ca şi consecinţă a afecţiunii Tatălui pentru poporul Său. Da, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Adevărul este că Tatăl a hotărât mântuirea atât de mult, a aplicat-o atât de mult, şi S-a desfătat în ea atât de mult, la fel cum au făcut şi Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi când vorbim despre Mântuitorul lumii, trebuie să includem întotdeauna, atunci când vorbim la modul general, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Textul lasă la o parte orice gând necinstitor despre Tatăl, prin a ne zice că Yahweh a găsit cu cale să-L zdrobească pe Isus Hristos. Moartea lui Hristos poate fi urmărită chiar până la Dumnezeu Tatăl. Să încercăm să vedem dacă este aşa.

1. În primul rând poate fi urmărită în hotărâre. Dumnezeu, singurul Dumnezeu al cerului şi al pământului, ţine în mână întreaga carte a destinului. În cartea aceea nu este nimic scris de mâna unui străin. Scrisul cărţii solemne a predestinării este divin în întregime de la început până la sfârşit.

Iată o carte lângă tron,
Cu soarta omului
Şi chipul fiecărui înger
Scris
ă de mâna Lui.

Nicio mână inferioară n-a schiţat nici măcar cele mai mici părţi ale providenţei. Totul, de la Alfa până la Omega, de la prefaţa ei divină până la sfârşitul solemn, a fost marcat, desenat, schiţat, şi planificat de mintea lui Dumnezeu Cel atotştiutor şi desăvârşit de înţelept. Astfel nici măcar moartea lui Hristos n-a fost scutită de ea. El care trimite îngerul şi călăuzeşte vrabia, care ne fereşte perii capului ca să nu cadă prematur la pământ, care ia seamă la lucruri atât de mici, nu este probabil că ar fi omis din hotărârile Lui solemne cea mai mare dintre minunile pământului, moartea lui Hristos. Nu, pagina aceea pătată de sânge din acea carte, pagina aceea care prin cuvinte aurii face glorios şi trecutul şi viitorul, pagina aceea pătată de sânge, zic eu, a fost scrisă de Yahweh la fel ca toate celelalte. El a hotărât ca Hristos să se nască de fecioara Maria, să sufere sub Pilat din Pont, să Se coboare în Hades, de acolo să învieze, luând robia roabă, pentru ca apoi să domnească pentru totdeauna la dreapta Măririi în locurile prea înalte. Ba, încă zic eu că Scriptura va fi de partea mea când spun că acesta este adevăratul ajun al predestinării, şi moartea lui Hristos este adevăratul centru şi motivul principal din care a modelat Dumnezeu toate celelalte hotărâri ale Lui, făcând lucrul acesta fundamentul şi temelia de piatră pe care clădirea sacră trebuie să fie zidită. Hristos a fost omorât prin absoluta ştiinţă mai dinainte şi hotărârea solemnă a lui Dumnezeu Tatăl, şi în sensul acesta „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă”.

2. Dar puţin mai departe, venirea lui Hristos în lume ca să moară a fost efectul voinţei şi plăcerii Tatălui. Hristos n-a venit în această lume fără să fi fost trimis. Stătuse în sânul lui Yahweh mai dinainte de toate lumile, desfătându-Se din veşnicie în Tatăl Lui, şi fiind El însuşi bucuria eternă a Tatălui Lui. La „împlinirea vremii” Dumnezeu Şi-a rupt Fiul de la sânul Lui, Singurul Lui Fiu, şi L-a dat fără plată pentru noi toţi. În aceasta a fost dragoste fără pereche, că judecătorul jignit ar permite ca Fiul Lui, egal cu El însuşi, să sufere durerile morţii pentru răscumpărarea unui popor răzvrătit. Vreau să vă imaginaţi timp de un minut o imagine din vremuri străvechi. Este un patriarh bărbos, care se trezeşte dis de dimineaţă şi-l trezeşte pe fiul lui, un tânăr plin de tărie, şi-l cheamă să-l urmeze. Se grăbesc silenţios, fără zgomot, înainte de a se trezi mama. Se duc un drum de trei zile cu slujitorii lor, până când sosesc la muntele de care a vorbit Domnul. Îl ştiţi pe patriarh. Numele lui Avraam este întotdeauna proaspăt în gândurile noastre. Pe drum, acel patriarh nu-i spune nici măcar un singur cuvânt fiului lui. Inima lui este prea plină pentru a putea rosti ceva. Este copleşit de întristare. Dumnezeu i-a poruncit să-şi ia fiul, singurul lui fiu, şi să-l omoare pe munte ca jertfă. Se duc împreună, şi cine poate descrie durerea nespusă din sufletul tatălui cât timp merge alături de acel fiu preaiubit al cărui călău trebuie să fie?

Vine a treia zi, slujitorilor li se spune să stea la poala dealului, cât timp se duc ei să se închine lui Dumnezeu acolo. Poate vreo minte să-şi imagineze cum întristarea tatălui se revarsă peste toate malurile sufletului lui când, în timp ce urca dealul, fiul lui îi spune: „Tată! Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” Îţi poţi închipui cum îşi înăbuşe simţămintele şi cu suspinuri exclamă, „Fiule, Dumnezeu însuşi va purta grijă de miel”? Vezi, tatăl i-a comunicat fiului lui faptul că Dumnezeu îi cere viaţa. Isaac, care ar fi putut să se lupte şi să scape de tatăl lui, declară că este gata de a muri, dacă Dumnezeu a hotărât aşa. Tatăl îşi ia fiul, îi leagă mâinile la spate, îngrămădeşte pietrele, face un altar, aşază lemnele şi focul lui este gata. Acum unde este pictorul care să poată zugrăvi suferinţa din înfăţişarea tatălui când cuţitul este scos din teacă şi ţinut sus, gata de a-şi omorî fiul? Dar aici cade perdeaua. Acum scena neagră dispare la sunetul unui glas din cer. Berbecul încurcat în tufiş serveşte ca substitut, şi nu este nevoie ca ascultarea credinţei să meargă mai departe.

Ah, fraţilor! Vreau să vă duc de la scena aceasta la una de departe mai mare. Ceea ce credinţa şi ascultarea l-au făcut pe om să facă, dragostea L-a constrâns pe Dumnezeu însuşi s-o facă. N-a avut decât un singur Fiu, şi Fiul acela fiind desfătarea inimii Sale; a făcut un legământ să-L dea pentru răscumpărarea noastră, şi nu Şi-a călcat făgăduinţa. Căci la împlinirea vremii, a trimis pe Fiul Său ca să Se nască din fecioara Maria, ca să sufere pentru păcatele omului. O! Poţi descrie măreţia acelei dragoste care L-a făcut pe Dumnezeu cel veşnic nu doar să-Şi pună Fiul pe altar, ci de fapt să înfăptuiască lucrul acesta şi să înfigă cuţitul de sacrificiu în inima Fiului Său? Eşti în stare să înţelegi ce copleşitoare a trebuit să fie dragostea lui Dumnezeu pentru rasa umană când a realizat în faptă ceea ce a făcut Avraam doar în gând? Uită-te, şi vezi locul unde singurul Lui Fiu a atârnat mort pe cruce, victima sângerândă a judecăţii stârnite! Aceasta este dragoste într-adevăr, şi astfel vedem cum a fost faptul că Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească.

3. Acest lucru îmi dă posibilitatea să extrag din acest text încă un lucru. Preaiubiţilor, nu este adevărat doar că Dumnezeu a plănuit şi a permis de bună voie moartea lui Hristos, dar pe lângă asta, este adevărat că agoniile nespuse care au îmbrăcat moartea Mântuitorului cu spaimă supraomenească au fost efectul rănirii lui Hristos de către Tatăl chiar în acţiune şi faptă. Într-o temniţă este un martir; lanţurile îi sunt pe încheieturile mâinilor, şi totuşi cântă. A fost anunţat că mâine este ziua arderii lui. Bate din palme chiar vesel şi zâmbind spune, „Va fi o treabă cam intensă mâine, voi avea aici jos un mic dejun de încercări de foc, dar după aceea voi cina cu Hristos. Mâine este ziua nunţii mele, ziua după care oftam de mult, când îmi voi semna mărturia vieţii printr-o moarte glorioasă.” Vine ceasul; oamenii cu halebardele îl precedă pe uliţe. Băgaţi de seama seninătatea înfăţişării martirului. Se întoarce la unii care se uită la el, şi exclamă, „Apreciez aceste lanţuri de fier de departe mai mult decât dacă ar fi fost de aur; este un lucru dulce să mor pentru Hristos.” Puţini dintre cei mai îndrăzneţi sfinţi se adună în jurul rugului, şi dezbrăcându-se înainte de a se urca pe mănunchiurile de vreascuri ca să-şi primească osânda, le spun că este un prilej de bucurie să fie un ostaş al lui Hristos, să-i fie permis să-şi dea trupul spre a fi ars, şi dă mâna cu ei, şi le spun „la revedere” cu veselie. S-ar crede că se duce la o nuntă în loc de moarte pe rug. Se urcă pe mănunchiurile de vreascuri, lanţul îi este pus pe la mijloc, şi după o scurtă rugăciune, de îndată ce focul începe să se înalţe, vorbeşte oamenilor cu îndrăzneală bărbătoasă. Dar ascultă! Cântă cât timp ramurile pocnesc şi fumul se ridică în sus. Cântă, şi când mădularele lui sunt arse, mai cântă un psalm străvechi. „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.”

Imaginaţi-vă alta scenă. Iată Mântuitorul mergând la crucea Lui, slab şi palid din cauza suferinţei. Sufletul Îi este bolnav şi trist înăuntrul Lui. În El nu este stăpânire de sine divină. Atât de tristă este inima Lui, încât leşină în uliţe. Fiul lui Dumnezeu leşină sub o cruce pe care mulţi criminali ar fi putut s-o ducă. Îl pironesc pe lemn. Nu este nicio cântare de laudă. El este înălţat în aer, şi atârnă acolo pregătit pentru moarte. Nu se aude niciun strigăt de bucurie. Faţa Lui este sever crispată, ca şi cum o agonie nespusă I-ar fi rupt inima, ca şi cum încă odată Ghetsimani ar fi fost interpretat pe cruce-ca şi cum sufletul Lui încă ar fi zis, „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine crucea aceasta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Ascultă! Vorbeşte. Nu va cânta cântări mai dulci decât au venit vreodată de pe buzele unui martir? Ah! nu; este o îngrozitoare văicăreală de suferinţă care nu se poate imita niciodată. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Martirii n-au spus asta; Dumnezeu a fost cu ei. Martorii de demult n-au strigat aşa când au venit la moarte. Au strigat de bucurie acolo pe rug, şi L-au lăudat pe Dumnezeu fiind traşi pe roată. De ce? Pentru ce suferă Mântuitorul aşa? Dar, preaiubiţilor, este pentru că Tatăl L-a zdrobit. Lumina feţei lui Dumnezeu, care înveselea mulţi sfinţi în timpul morţii, a fost luată de la Hristos; conştiinţa acceptării cu Dumnezeu, care a făcut mulţi oameni sfinţi să îmbrăţişeze crucea cu bucurie, n-a fost dată Răscumpărătorului nostru, de aceea a suferit în bezna de agonie mintală. Citeşte Psalmul 22 şi învaţă cum a suferit Isus. Reflectează la cuvintele solemne în primul, al doilea, al şaselea, şi următoarele versete. Dedesubtul bisericii sunt braţele cele veşnice, dar dedesubtul lui Hristos n-au fost braţe deloc, ci mâna Tatălui Lui a apăsat greu asupra Lui; pietrele de râşniţă de deasupra şi de dedesubt ale mâniei divine L-au apăsat şi L-au zdrobit, şi nu I-a fost permisă niciun strop de bucurie sau consolare. „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă.” Aceasta, fraţii mei, a fost culmea suferinţei Mântuitorului, că Tatăl Lui S-a întors de la El, şi L-a zdrobit. Astfel am expus prima parte din subiect – originea celei mai rele suferinţe ale Mântuitorului nostru, şi anume plăcerea Tatălui.

II. Al doilea capitol trebuie să-l explice pe primul, altfel ar fi un mister nerezolvat faptul că Dumnezeu Şi-ar zdrobi Fiul, care era nevinovăţia desăvârşită, pe când bieţii martori şi martiri failibili nu aveau parte de nicio suferinţă de la El în timpul încercării lor. CARE A FOST MOTIVUL SUFERINŢEI MÂNTUITORULUI? Ni se spune aici, „Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat”. De aceea Hristos a fost tulburat, pentru că sufletul Lui a fost o jertfă pentru păcat.

Acum, voi fi cât se poate de clar, cât timp predic încă odată doctrina preţioasă a ispăşirii lui Hristos Isus Domnul nostru. Hristos a fost o jertfă pentru păcat, în sensul unui substitut. Dumnezeu a dorit puternic să mântuiască; dar, dacă un astfel de cuvânt poate fi îngăduit, Dreptatea I-a legat mâinile. „Trebuie să fiu drept”, a zis Dumnezeu; „este o necesitate a firii Mele. Atât de sever ca destinul, şi atât de neschimbător ca imuabilitatea, este adevărul că Eu trebuie să fiu drept. Însă Îmi doreşte inima să ierte, să trec cu vederea fărădelegile omului şi să le șterg. Cum se poate face asta?” Înţelepciunea a intervenit şi a zis „Se va face în acest fel:” şi Dragostea a fost de acord cu Înţelepciunea. „Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, va sta în locul omului, şi va fi oferit pe Calvar în locul omului.”

Acum, bagă de seamă: când Îl vezi pe Hristos urcându-Se pe Muntele Pierzării, îl vezi pe om acolo; când Îl vezi pe Hristos trântit pe spate, pe lemn, vezi întreaga mulţime a aleşilor Lui acolo; şi când vezi cuiele bătute în mâinile şi picioarele Lui binecuvântate, întregul trup al bisericii Lui, în substitutul lor, este pironit acolo pe lemn. Şi acum ostaşii ridică crucea, şi o înfig în locul pregătit pentru ea. Toate oasele I se dislocă, şi astfel trupul Lui este rupt în agonii care nu pot fi descrise. Acolo suferă omenirea, acolo suferă biserica, în substitut. Şi când moare Hristos, trebuie să priveşti moartea lui Hristos, nu ca fiind doar moartea Lui, ci şi a tuturor celor pentru care a stat El ca ţapul pentru Azazel şi substitutul. Fără îndoială, a murit însuşi Hristos cu adevărat; dar este egal de adevărat faptul că n-a murit pentru Sine, ci a murit ca substitut în locul tuturor credincioşilor.

Când veţi muri, veţi muri pentru voi înşivă; când a murit Hristos, a murit pentru tine, dacă crezi în El. Când treci prin porţile mormântului, te duci acolo singur; nu eşti reprezentantul unei mulţimi de oameni, ci treci prin porţile morţii individual; dar, adu-ţi aminte, când a trecut Hristos prin suferinţele morţii, a fost Capul reprezentativ al tuturor oamenilor Lui. Înţelegeţi, deci, sensul în care Hristos a fost făcut o jertfă pentru păcat. Dar aici se află gloria acestui lucru. Ca substitut pentru păcat El a suferit pedeapsă de fapt şi cu adevărat pentru păcatul tuturor aleşilor Lui. Când zic acest lucru, nu trebuie să se înţeleagă că folosesc un fel de figură de stil. De fapt, spun exact ce vreau să spun. Omul, pentru păcatul lui, a fost osândit la foc veşnic. Când Dumnezeu L-a luat pe Hristos ca substitut, este adevărat că nu L-a trimis pe Hristos în foc veşnic, dar a turnat pe El o suferinţă aşa de grozavă încât era o plată validă chiar şi pentru o veşnicie de foc. Omul a fost osândit să trăiască pentru totdeauna în iad. Dumnezeu nu L-a trimis pe Hristos pentru totdeauna în iad, dar a pus asupra Lui o pedeapsă care era echivalentă cu aceasta. Măcar că nu I-a dat lui Hristos de gustat cu adevărat iadul pentru cei credincioşi, I-a dat quid pro quo, ceva care să fie echivalent cu aceasta. În paharul agoniei lui Hristos a pus suferinţa, mizeria, durerea, aşa cum numai Dumnezeu Îşi poate imagina sau poate visa, atât de mult încât să fie echivalentul exact pentru toată suferinţa, toată durerea, şi toate chinurile veşnice ale fiecăruia care va sta în cele din urmă în cer, răscumpărat cu sângele lui Hristos. Şi spuneţi, „Hristos l-a băut chiar până la fund?” A suferit tot? Da, fraţii mei, a luat paharul, şi

Dintr-o înghiţitură triumfătoare şi iubitoare,
A băut pierzarea până la fund.”

A suferit toată oroarea iadului: a căzut peste El într-o ploaie torenţială de mânie, cu grindina mai mare ca un talant; şi a durat până norul negru s-a golit de tot. Iată datoria noastră, mare şi imensă; El a plătit cel din urmă bănuţ din tot ce datorau oamenii Lui; acum nu mai este nici măcar un cent sau un bănuţ cu care să fim datori dreptăţii lui Dumnezeu în ce priveşte pedeapsa pentru orice credincios; şi măcar că datorăm lui Dumnezeu recunoştinţă, măcar că suntem datori dragostei Lui, nu suntem datori deloc dreptăţii Lui, căci în ceasul acela Hristos a luat toate păcatele noastre trecute, prezente şi viitoare, şi a fost pedepsit pentru toate acolo şi atunci, pentru ca noi să nu fim pedepsiţi niciodată, pentru că a suferit El în locul nostru.

Vedeţi, deci, pentru ce Dumnezeu Tatăl L-a zdrobit? Dacă nu ar fi făcut aşa, agoniile lui Hristos nu au fi putut să fie un echivalent pentru suferinţele noastre, căci iadul constă în ascunderea feţei lui Dumnezeu de la cei păcătoşi, şi dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi ascuns faţa de la Hristos, Hristos nu ar fi putut – eu nu văd cum ar fi putut – să suporte o suferinţă care să poată fi acceptată ca şi echivalent pentru nenorocirile şi agoniile poporului Lui.

Cred că am auzit pe cineva zicând, „Vrei să înţelegem această ispăşire pe care ai propovăduit-o acum ca fiind un fapt literal?” Zic, cu toată solemnitatea, da. Există în lume multe teorii ale ispăşirii, dar nu pot să văd nicio ispăşire în niciuna din ele, decât în teoria aceasta a substituirii. Mulţi teologi spun că atunci când Hristos a murit a făcut ceva ce I-a dat lui Dumnezeu posibilitatea de a fi neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel nedrept. Care anume este acest lucru, nu ne spun. Ei cred într-o ispăşire făcută pentru toată lumea, însă ispăşirea lor este doar atât. Ei cred că ispăşirea a fost făcută pentru Iuda Iscarioteanul, ca şi pentru Petru; cred că cei osândiţi în iad au fost obiectul sacrificiului lui Isus Hristos, atât cât şi cei mântuiţi în cer; şi cu toate că nu spun acest lucru cu aceste cuvinte, totuşi trebuie să mai creadă, că există o implicaţie dreaptă, şi anume că în cazul mai multora, Hristos a murit degeaba, căci a murit pentru ei toţi, spun ei; însă aşa de ineficientă a fost moartea Lui pentru ei încât măcar că a murit pentru ei, încă sunt osândiţi după aceea. Acum, o aşa ispăşire o dispreţuiesc-o resping.

Poate că voi fi numit antinomianist sau calvinist pentru că propovăduiesc o ispăşire limitată, dar mai degrabă aş crede într-o ispăşire limitată care să fie eficace pentru toţi cei pentru care a fost plănuită, decât o ispăşire universală care să nu fie eficace pentru nimeni, dacă voinţa omului nu ar fi adăugată la ea. Păi, fraţii mei, dacă ispăşirea prin moartea lui Hristos ar fi fost făcută pentru noi doar atât încât după aceea oricine dintre noi ar fi putut să se mântuiască pe sine, ispăşirea lui Hristos n-ar fi meritat un bănuţ, căci nu este niciun om dintre noi care să se poată mântui pe sine; căci dacă am să fiu mântuit prin credinţă, dar această credinţă trebuie să fie propria mea faptă, fără ajutorul Duhului Sfânt, sunt atât de incapabil să mă mântuiesc pe mine prin credinţă la fel cât sunt de incapabil să mă mântuiesc prin fapte bune.

Şi până la urmă, cu toate că oamenii zic că aceasta este o ispăşire limitată, este la fel de eficace precum doctrinele lor eronate şi putrede ale răscumpărării pot pretinde să fie. Dar ştiţi limita acesteia? Hristos a răscumpărat „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni”. Limita este tocmai aceasta: a murit pentru păcătoşi; oricine în această congregaţie recunoaşte cu mâhnire lăuntrică faptul că este păcătos, Hristos a murit pentru el; oricine Îl caută pe Hristos, va şti că Hristos a murit pentru el; căci simţul nostru de nevoie de Hristos, şi căutarea noastră după Hristos, sunt dovezi infailibile că Hristos a murit pentru noi. Şi iată ceva temeinic.

Arminianul zice că Hristos a murit pentru el, şi apoi, bietul om, nu are parte decât de puţină consolare din aceasta, căci zice, „Ah! Hristos a murit pentru mine; asta nu dovedeşte prea mult. Doar dovedeşte că pot să fiu mântuit dacă am grijă de scopul pe care îl urmăresc. S-ar putea să uit de mine, s-ar putea să păcătuiesc şi să pier. Hristos a făcut foarte mult pentru mine, dar nu chiar îndeajuns, dacă nu fac ceva şi eu.” Dar cine primeşte Biblia aşa cum este ea zice „Hristos a murit pentru mine, de aceea viaţa mea veşnică este sigură. Ştiu,” zice el, „că Hristos nu poate să fie pedepsit în locul unui om, şi acel om să fie pedepsit după aceea.” „Nu,” zice el, „cred într-un Dumnezeu drept, şi dacă Dumnezeu este drept, nu-L va pedepsi pe Hristos mai întâi, şi apoi să-i pedepsească pe oameni după aceea. Nu, Mântuitorul meu a murit, şi acum sunt eliberat de orice poruncă a răzbunării lui Dumnezeu, şi pot să umblu în siguranţă prin lumea aceasta, fulgerul nu mă poate lovi, şi pot să mor fiind sigur că pentru mine nu este nicio flacără a iadului, şi nicio groapă săpată, căci Hristos, preţul meu de răscumpărare, a suferit în locul meu, şi astfel sunt izbăvit pe deplin.”

O! Doctrină glorioasă! Aş vrea să mor propovăduind-o! Ce mărturie mai bună putem aduce despre dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu decât mărturia unei substituiri care să fie desăvârşit de satisfăcătoare pentru toţi cei ce cred în Hristos? Aici citez mărturia acelui teolog suprem de profund, doctorul John Owen: Răscumpărarea este eliberarea unui om din mizerie prin intervenţia unui preţ răscumpărător. Deci, când un preţ este plătit pentru libertatea unui întemniţat, oare nu cere dreptatea să aibă şi să se bucure de acea libertate cumpărată pentru el printr-o consideraţie valoroasă? Dacă aş plăti o mie de livre pentru izbăvirea unui om din robie celui ce-l deţine, care are putere să-l pună în libertate şi este mulţumit cu preţul pe care îl dau, nu ar fi injurios faţă de mine şi de bietul întemniţat dacă izbăvirea lui nu ar fi realizată? Oare se poate concepe să fie o răscumpărare pentru unii oameni, dar ca aceşti oameni să nu fie răscumpăraţi? Ca un preţ să fie plătit, şi răscumpărarea să nu fie împlinită? Dar toate acestea trebuie să fie adevărate, şi alte nenumărate absurdităţi, dacă o răscumpărare universală este afirmată. Un preţ este plătit pentru toţi, dar puţini izbăviţi, răscumpărarea tuturor este împlinită, dar puţini dintre ei răscumpăraţi; judecătorul este mulţumit, temnicerul învins, şi întemniţaţii încă închişi! Fără îndoială, cuvintele ‘răscumpărare’ şi ‘universală,’ unde cei mai mulţi oameni pier, sunt atât de neîmpăcate ca ‘romană’ şi ‘catolică‘. Dacă este o răscumpărare universală a tuturor, deci toţi oamenii sunt răscumpăraţi. Dacă sunt răscumpăraţi, deci sunt izbăviţi de toată mizeria, de orice fel, pentru care au fost închişi, prin intervenţia unui preţ de răscumpărare. De ce, deci, nu sunt toţi mântuiţi? Într-un cuvânt, răscumpărarea făcută de Hristos cu preţul sângelui Lui fiind izbăvirea deplină a oamenilor răscumpăraţi de toată mizeria în care au fost legaţi nu poate să fie concepută ca fiind universală dacă nu toţi sunt mântuiţi. De aceea părerea celor ce aderă la doctrina răscumpărării universale nu se potriveşte răscumpărării.”

Mă opresc încă odată, căci aud un suflet timid care spune „Dar, domnule, mi-e teamă că n-am fost ales, şi dacă este aşa, Hristos n-a murit pentru mine.” Opreşte, domnule! Eşti păcătos? Simţi că eşti? Dumnezeu Duhul Sfânt te-a făcut să te simţi că eşti un păcătos pierdut? Doreşti mântuirea? Dacă nu o doreşti, faptul că nu ţi-a fost pregătită nu te va supăra; dar dacă simţi cu adevărat că o doreşti, eşti dintre cei aleşi ai lui Dumnezeu. Dacă ai o dorinţă de a fi mântuit, o dorinţă dată ţie de Duhul Sfânt, această dorinţă este un semn bun. Dacă ai început să te rogi cu credinţă pentru mântuire, ai în aceasta o dovadă sigură că eşti mântuit. Hristos a fost pedepsit pentru tine. Şi dacă acum poţi spune,

Nimic în mână nu aduc
Numai crucea o apuc
”.

Poţi fi atât de sigur că eşti dintre cei aleşi ai lui Dumnezeu la fel cum eşti sigur de propria ta existenţă; pentru că aceasta este dovada infailibilă a alegerii – un simţ al nevoii de mântuire şi setei după Hristos.

III. Şi acum doar trebuie să închei prin a observa EFECTELE BINECUVÂNTATE ale morţii Mântuitorului. Am să fiu foarte sumar. Primul efect al morţii Mântuitorului este acesta: „va vedea o sămânţă de urmaşi.” Oamenii vor fi mântuiţi de Hristos. Oamenii au urmaşi prin viaţă; Hristos a avut urmaşi prin moarte. Oamenii mor, îşi lasă copiii, şi nu-şi văd sămânţa; Hristos trăieşte, şi în orice zi Îşi vede sămânţa adusă în unirea credinţei. Unul dintre efectele morţii lui Hristos este mântuirea unor mulţimi. Observaţi, nu o mântuire la întâmplare. Când a murit Hristos îngerul nu a spus, aşa cum unii l-au zugrăvit, „Acum prin moartea Lui mulţi ar putea fi mântuiţi”; cuvântul prorociei stinsese orice „însă” sau „poate”; „Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu.” Moartea Mântuitorului n-a implicat contingenţă nici măcar de mărimea unui atom. Hristos a ştiut ce cumpără când a murit, şi ceea ce a cumpărat va avea – atât, nu mai mult şi nici mai puţin. Nu este niciun efect al morţii lui Hristos care este lăsat la întâmplare. „Va”-urile au făcut legământul sigur: moartea sângeroasă a lui Hristos va realiza scopul ei solemn. Toţi moştenitorii harului se vor aduna în jurul scaunului de domnie,

Lăudând minunile harului Său,
Vestind orice minunăţie”.

Al doilea efect al morţii lui Hristos este: „va trăi multe zile.” Da, binecuvântat să fie Numele Lui, când a murit nu Şi-a sfârşit viaţa. N-a putut să fie ţinut mult timp prizonier în mormânt. A treia dimineaţă a venit, şi biruitorul, trezindu-Se din somn, a rupt legăturile de fier ale morţii, şi a ieşit din temniţă, şi nu pentru a mai muri vreodată. A aşteptat acele patruzeci de zile şi, apoi cu strigăte de cântare sacră, „a luat robia roabă şi S-a suit sus”. „Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu”, şi nu va mai muri.

Acum şade la dreapta Tatălui,
Şi acolo domneşte triumfător,”

Biruitorul morţii şi iadului.

Şi, în ultimul rând, prin moartea lui Hristos buna plăcere a Tatălui a fost realizată şi a propăşit. Buna plăcere a lui Dumnezeu este ca lumea aceasta într-o zi să fie răscumpărată pe deplin din păcat; buna plăcere a lui Dumnezeu este ca această biată planetă, învelită de mult în întuneric, să strălucească în curând ca lumina, ca un soare nou-născut. Moartea lui Hristos a făcut-o. Apa ce a curs din coasta Lui pe Calvar va curăţi lumea de toată negura ei. Acea oră de întuneric la amiază a fost răsăritul unui nou soare de neprihănire, care niciodată nu va mai înceta să strălucească pe pământ. Da, va veni ceasul în care săbiile şi suliţele vor fi lucruri uitate, când armele de război şi toată fala vor fi lăsate de-o parte pentru a fi hrana viermilor sau contemplarea celor curioşi. Ceasul se apropie în care Roma veche se va clătina pe cele şapte dealuri ale ei, în care semiluna lui Mahomed va descreşte şi nu va mai creşte, în care toţi dumnezeii păgânilor îşi vor pierde scaunele de domnie şi vor fi aruncaţi afară cârtiţelor şi liliecilor; şi apoi, când de la ecuator până la poluri Hristos va fi cinstit ca Domn suprem al pământului, când din ţară în ţară, de la râu până la marginile pământului, un singur Împărat va domni, un singur strigăt se va înălţa, „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.” Apoi, fraţii mei, se va vedea ce a realizat moartea lui Hristos, căci „lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.”

(Mesajul a fost predicat de Charles H. Spurgeon în ziua Domnului din 24 ianuarie 1858 la Music Hall, Royal Surrey Gardens, Londra. Traducerea numaiharul.org. Predica în original poate fi citită aici.)


Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2012/10/charles-h-spurgeon-moartea-lui-hristos/

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: