Este Dumnezeu nedrept? Nicidecum!

Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! (Romani 9:14)

Prima şi cea mai importantă obiecţie adusă doctrinei alegerii necondiţionate este că aceasta Îl face pe Dumnezeu nedrept. Însă o astfel de obiecţie este mai mult emoţională decât biblică. Niciunul dintre cei ce citesc Biblia în mod corect nu poate ajunge la o altă concluzie decât aceea că omul este un păcătos răzvrătit, care nu merită nimic altceva decât mânie şi pedeapsă veşnică.

Întreaga lume necredincioasă se află sub mânia lui Dumnezeu. În capitolul 2 din Efeseni apostolul Pavel toţi oamenii că sunt morţi în greşeli şi păcate. Ei sunt sclavii propriilor dorinţe păcătoase, ai veacului acestei lumi şi ai prinţului puterii văzduhului, şi sunt din fire persoane care merită mânia. Cu siguranţă, dacă cineva ar dori ca Dumnezeu să fie drept în sens strict şi exclusiv, nimeni n-ar experimenta vreodată mântuirea. Sentimentele noastre s-ar putea opune unei asemenea concluzii, dar nimeni nu poate deduce din exegeza biblică faptul că omul merită ceva mai mult decât condamnare veşnică. De fapt, Ioan 3:18 (Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu) concluzionează că omul este „deja condamnat”.

Ideea că predestinarea Îl face pe Dumnezeu nedrept scoate la iveală o inimă rea. Conform acestui fapt Creatorul ar fi obligat faţă de creatură, mântuirea devenind o obligaţie divină. Neagă dreptul olarului de a decide asupra vasului de lut: să facă un vas de cinste sau unul de ruşine. Urmând acelaşi mod de a raţiona, preşedintele unui stat independent ar fi nedrept dacă ar ierta numai anumiţi condamnaţi (excepţie făcând cazul în care ar goli închisorile şi ar elibera toţi deţinuţii). Punctul nostru de vedere cu privire la alegere este în armonie chiar cu ceea ce arminienii consideră a fi corect şi drept pentru un guvernator. Oricine îşi poate da seama că iertarea unor oameni nu dăunează celorlalţi oameni care nu sunt iertaţi. Cei care nu sunt iertaţi sunt în închisoare nu datorită faptului că guvernatorul a refuzat să-I ierte, ci pentru delicvenţă împotriva statului. Nu trebuie să-I atribuim şi lui Dumnezeu cel puţin suveranitatea atribuită unui guvernator de stat?

Mântuirea este ceva care nu se dobândeşte prin merit. Dacă ar fi pe baza meritelor, atunci Dumnezeu ar fi nedrept dacă nu ar aplica acest principiu la toţi oamenii. Mântuirea nu este un atribut al dreptăţii, ci al harului. Nu dreptatea a fost cea care L-a condus pe Dumnezeu să aducă mântuirea, ci mila Lui. Dreptatea înseamnă, pur şi simplu, ca fiecare om să primească ceea ce merită. Cei care merg în iad nu vor avea pe cine să dea vina decât pe ei înşişi, pe când cei care merg în cer nu vor avea pe altcineva să laude decât pe Dumnezeu.

De aceea, dacă Dumnezeu alege să-i mântuiască pe unii şi pregăteşte mijloace drepte pentru acea mântuire, El trebuie să fie considerat milos, iubitor şi întocmai drept în acea acţiune. El nu poate fi considerat nedrept pentru că îi condamnă pe cei care merită pe drept condamnarea, dar care nu vin niciodată la El cu pocăinţă şi nici nu o doresc.

Voia lui Dumnezeu este cauza tuturor lucrurilor care există. Voia lui Dumnezeu este cea mai înaltă regulă a dreptăţii; indiferent ce vrea El, prin simplul fapt că El vrea acel lucru, acesta trebuie considerat drept. Prin urmare, când cineva întreabă de ce a procedat Dumnezeu într-un anumit fel, noi trebuie să răspundem: pentru că aşa a vrut El! Însă dacă mergi mai departe şi pui întrebarea de ce a vrut El aşa ceva, cauţi ceva mai mare şi mai înalt decât voia lui Dumnezeu, lucru care nu poate fi găsit. Aşadar, nesăbuinţa oamenilor să-şi pună frâu şi să nu caute ceea ce nu există, ca nu cumva să nu mai poată găsi nici ceea ce există.

Noi negăm că Dumnezeu ar fi obligat să dea socoteală; de asemenea, negăm că noi am fi nişte judecători competenţi care să fie în stare potrivit cu înţelepciunea lor să pronunţe vreo hotărâre în această cauză. În consecinţă, dacă încercăm să facem mai mult decât ne este permis, să ne umple de teamă ameninţarea psalmului: Dumnezeu va fi învingător ori de câte ori va fi judecat de omul muritor (Psalmul 51:4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta).

Dar însuşi faptul că sunt păcătoşi – spun oamenii necredincioşi – se datorează căderii în păcat a lui Adam, care a fost permisă de Dumnezeu. Şi atunci nu cumva Dumnezeu este nedrept prin faptul că îi condamnă pe unii? Împreună cu Pavel, vom răspunde astfel: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui care l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut aşa?» Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământă tură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (Romani 9:20-21).

Un argument puternic ce poate fi invocat aici este acela că trebuie să luăm în considerare cine este Dumnezeu. Căci cum ar putea El, care este Judecătorul pământului, să îngăduie vreo nedreptate (Genesa 18:25)? Dacă înfăptuirea actului judecăţii ţine propriu-zis de natura lui Dumnezeu, atunci prin natura Sa El iubeşte dreptatea şi urăşte nedreptatea.

Apostolul Pavel admite că judecăţile lui Dumnezeu (Romani 11:33 – O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!) sunt atât de adânci încât minţile tuturor oamenilor ar fi înghiţite, dacă ar încerca să le pătrundă. Însă el ne învaţă şi cât de nedemn este să se reducă toate lucrările lui Dumnezeu la o asemenea regulă, astfel încât în momentul în care nu reuşim să înţelegem raţiunea lor, îndrăznim să le condamnăm.

Augustin spunea următoarele: „Domnul i-a creat pe cei despre care a ştiut mai dinainte, fără urmă de îndoială, că vor lua calea nimicirii. Acest lucru s-a întâmplat pentru că aşa a vrut El. Însă de ce a vrut aşa ceva nu este o întrebare potrivită pentru raţiunea noastră, deoarece noi nu putem înţelege aceste lucruri.” Şi nici nu este un lucru potrivit ca voia lui Dumnezeu să fie terfelită în discuţiile contradictorii dintre noi, deoarece prin ea este înţeleasă regula supremă a dreptăţii. Să nu ne ruşinăm să astupăm gura celor răi, urmând exemplul apostolului Pavel, şi ori de câte ori îndrăznesc să folosească invective, să repetăm acelaşi lucru: „Cine sunteţi voi să îl acuzaţi de ceva pe Dumnezeu?” (Romani 9:20)

Tot Augustin concluzionează: „Tu, un om, aştepţi un răspuns de la mine; şi eu sunt om. De aceea, amândoi să îl auzim pe cel care spune: «Cine eşti tu, omule?» (Romani 9:20). Ignoranţa care crede este mai bună decât cunoaşterea pripită. Caută merite; vei găsi numai pedeapsă. «O, adânc!» (Romani 11:33). Petru se dezice; tâlharul crede. «O, adânc!» Cauţi cumva un motiv? Eu tremur văzând adâncimea. Raţionează tu; eu mă voi minuna. Intră în dispută tu; eu voi crede… Pavel s-a odihnit, el a descoperit uimirea. El spune că judecăţile lui Dumnezeu sunt «nepătrunse», iar tu cauţi să le pătrunzi? El spune că sunt «neînţelese» căile Lui (Rom. 11:33), iar tu încerci să le desluşeşti?”

Bibliografie

Prin harul şi pentru slava Lui, Thomas J. Nettles, Editura Reformatio, Oradea, 2006.

Învăţătura religiei creştine, Jean Calvin, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003.

Doctrina biblică alegerii, C.D. Cole.

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/10/este-dumnezeu-nedrept-nicidecum/

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: