Andrew Fuller s-a născut în satul Wicken din Fenland, comitatul Cambridge, în februarie 1754. Familia sa frecventa biserica baptistă din Soham. Pastorul, John Eve, era un om al lui Dumnezeu, dar Fuller spunea că el, „fiind îndoctrinat cu un fals calvinism, nu putea să le spună aproape nimic celor neconvertiţi”.
Andrew Fuller s-a amestecat cu copiii din sat şi a urmat căile lor, dar a fost deseori bântuit de o conştiinţă vinovată. La vârsta de aproximativ paisprezece ani, a ajuns să fie convins de starea sa păcătoasă. Predicile pe care le asculta nu îl puteau ajuta. Tânjea să cunoască ce înseamnă cu adevărat credinţa şi simţea cu durere că îi lipseşte această credinţă. După ce a citit operele lui John Bunyan şi ale lui Ralph Erskine, a dorit să fie mântuit cu orice preţ.
Unii dintre prietenii săi creştini credeau că dacă îţi vine în minte vreun pasaj din Scriptură în mod spontan, aceasta ar fi chiar revelaţia directă din partea lui Dumnezeu. Uneori îi sunau în minte pasaje din Scriptură, dându-i speranţa astfel că este mântuit; dar apoi păcatul punea stăpânire din nou pe viaţa lui, şi astfel şi-a pierdut nădejdea. Fuller ştia că avea nevoie de Hristos, dar simţea că nu avea niciun drept să se apropie de EI. Iată ce scria el mai târziu: „Nu eram pe atunci conştient că orice păcătos poate crede în Hristos şi poate avea sufletul mântuit; ci am presupus că trebuie să existe ceva care să mă împuternicească să fac acest lucru; şi ştiam prea bine că nu există nimic bun în mine care să mă ajute să mă apropii de El. Uitându-mă acum la starea mea de atunci, ea seamănă foarte bine cu situaţia Esterei, care s-a dus să se arate împăratului, ceea ce contravenea legii, punându-şi astfel viaţa în pericol. La fel ca ea, şi eu am făcut ceea ce mi s-a părut a fi un lucru extrem, crezând că aş putea pieri dacă încercam să mă apropii de Dumnezeu. Aşadar, frica de mânia lui Dumnezeu nu a fost singurul lucru care m-a împiedicat să mă apropii de El; căci simţeam ceva ce mă atrăgea înspre Mântuitorul meu.”
Apropiindu-se de Hristos în felul acesta, Fuller a ajuns să fie eliberat de păcat şi a găsit alinare pentru sufletul său împovărat în noiembrie 1769. În acel timp el a avut parte de un mare ajutor spiritual venit de la un muncitor care lucra la ferma tatălui său. A fost botezat în martie 1770, iar vara următoare s-a dovedit a fi un timp de mari binecuvântări spirituale pentru el. Joseph Diver, un credincios care fusese botezat odată cu Andrew, descris de el ca fiind „un om blând şi înţelept”, a fost un alt om care a avut o influenţă pozitivă în dezvoltarea spirituală a lui Fuller din vremea aceea.
Mica biserică de la Soham era izolată de alte probleme ale baptiştilor particulari. În timpul când a rămas fără păstor, multe din responsabilităţile pastorale au căzut pe umerii membrilor. Andrew a fost chemat să ajute la bunul mers al bisericii şi apoi să predice. Darurile sale au ieşit la iveală şi a fost chemat în lucrarea pastorală în 1775, fiind ordinat în primăvara aceluiaşi an. Cei care au condus serviciul divin de ordinare s-au interesat de cauzele plecării pastorului John Eve, iar Andrew Fuller a fost rugat să vorbească în numele bisericii. Pastorii s-au arătat mulţumiţi de răspunsurile lui Fuller, dar unul dintre ei, Robert Hall din Arnesby, l-a rugat pe Fuller să studieze lucrarea lui Jonathan Edwards The Freedom of Will. La acea vreme Fuller citise doar lucrările lui Bunyan, Gill şi Brine. Totuşi, nici aceştia nu au reuşit să clarifice anumite lucruri din mintea lui Fuller: „Am înţeles că sistemul lui Bunyan nu este acelaşi cu cel al lui Gill; căci, deşi Bunyan susţinea doctrina alegerii şi a predestinării, totuşi, era de acord cu faptul că mântuirea este oferită fără plată tuturor păcătoşilor, fără nicio distincţie. Acestea erau lucruri pe care nu le puteam împăca atunci şi, aşadar, am considerat că Bunyan, deşi un om al lui Dumnezeu, nu avea foarte clar definite doctrinele biblice, sau cel puţin nu atât de clar cum au avut scriitorii care au urmat după el. Am găsit, într-adevăr, aceleaşi lucruri la toţi autorii vechi din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea pe care i-am citit.”
Fuller a continuat să studieze problema aceasta fiind ajutat de un pamflet scris de Abraham Taylor. Faptul că acest autor a demonstrat cum Ioan Botezătorul, Hristos şi apostolii le-au spus păcătoşilor să se pocăiască şi să aibă credinţă l-a provocat foarte mult. A fost provocat de asemenea de o predică publicată a lui John Martin, care mai târziu avea să devină unul dintre cei mai aspri critici ai săi. El scria: „Nu am putut să răspund nici argumentelor din predica lui John Martin şi nici doctrinelor expuse de dr. Taylor şi, aşadar, am început să îmi dau seama că principiile mele nu au fost fondate pe Scriptură. Am fost foarte nefericit. Am citit mai mult, am meditat şi m-am rugat. Uneori am discutat aceste probleme cu prietenul meu Joseph Diver sau cu alţi fraţi. Dar şi el era la fel de confuz ca şi mine. Mi-am propus, totuşi, să nu discut despre această problemă la amvon, până când nu mi se clarifică aceste idei.”
Existau totuşi câţiva prieteni care îl puteau ajuta: „În 1776 l-am cunoscut pe dl Sutcliff care a venit mai târziu la Olney; şi nu după mult timp l-am cunoscut şi pe John Ryland Jr. din Northampton. Am găsit în ei doi fraţi credincioşi care mi–au fost de un ajutor nepreţuit; şi care, în urma citirii operelor lui Edwards, Bellamy, Brainerd şi ale altora au început să se îndoiască de falsul sistem calvinist pe care l-au adoptat la începutul lucrării lor pastorale sau, mai degrabă, s-au împotrivit acestui sistem. Dar deoarece eu locuiam la peste şaizeci de mile distanţă de ei, i-am văzut rareori şi nu am corespondat pe marginea acestui subiect. Aşadar, am început singur să cercetez mai adânc aceste probleme şi am scris ceea ce a fost publicat mai târziu sub titlul The Gospel Worthy of AII Acceptation.”
Fuller a ajuns la convingerea fermă că predicile bazate pe Cuvânt trebuie să conţină o invitaţie pentru toţi păcătoşii la pocăinţă şi la credinţa în Hristos, şi astfel şi-a schimbat în mod substanţial stilul de predicare. Acest lucru nu a fost pe placul tuturor membrilor din biserică, deşi este clar că s-a bucurat de sprijinul multor membri. Totuşi, bisericii i-a fost din ce în ce mai greu să susţină financiar întreaga sa familie. În mijlocul acestor probleme, el a primit invitaţia să păstorească biserica Kettering din Northamptonshire. După o lungă perioadă de rugăciune şi consfătuiri cu prietenii săi, el a acceptat această chemare, s-a mutat la Kettering în 1782 şi a rămas acolo ca pastor până la moartea sa în 1815.
Fuller era conştient de faptul că problemele cu care se confruntase el erau de un interes major pentru toată lumea care avea nevoie de clarificări doctrinare, şi astfel şi-a dat manuscrisul unor prieteni care l-au rugat să îl publice. Fuller a ezitat la început, gândindu-se la dezbaterea aprinsă care ar fi urmat după publicarea unei asemenea lucrări. Convins în cele din urmă că era de datoria lui să îl publice, în noiembrie 1784 Fuller a mers pe jos peste douăzeci de kilometri până la Northampton pentru a da manuscrisul unui tipograf, „cu rugăciunea ca Dumnezeu să binecuvânteze ceea ce urmează să îi dau”.
Publicarea acestei lucrări a dus în final la formarea Societăţii misionare baptiste. Joseph Ivimey a rezumat lucrarea lui Fuller într-un amestec curios de judecăţi exaltate, temperate cu o moderaţie comparativă: „Se poate ca el să fi fost întrecut în vreo virtute individuală şi distinctă de către puţini dintre pastori, dar privit prin prisma întregului său caracter, el i-a întrecut pe toţi ceilalţi. Ca scriitor al diferitelor subiecte importante pe care le-a discutat, deţine o poziţie înaltă, iar cu privire la câteva dintre acestea deţine o poziţie fără egal. Ca predicator, a excelat mult în simplitatea compoziţiilor şi în corectitudinea ilustraţiilor sale. Dar toţi cei care au un interes pentru mântuirea păgânilor şi pentru propăşirea denominaţiei îşi vor aduce întotdeauna aminte de el, ca fondator şi director al Societăţii misionare baptiste timp de douăzeci de ani, fără vreo remuneraţie bănească, cu stimă şi cu veneraţie.”
Principiile de bază distincte ale teologiei lui Fuller au primit un contur atât de puternic în viaţa baptistă încât cei care s-au socotit discipolii săi adevăraţi au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de adepţii lui Fuller. De fapt, cea mai mare parte a secolului al XlX-lea a devenit în viaţa baptistă un fel de luptă între „adepţii lui Fuller” şi „adepţii lui Gill”. Diferenţele din teologiile lor sunt în mare măsură exagerate, dar totuşi felul în care oamenii au perceput aceste deosebiri a furnizat material substanţial pentru angrenări polemice.
Ar trebui să învăţăm din viaţa lui Fuller că există o legătură vitală între fidelitatea doctrinară a bisericii şi cauza misiunii mondiale. Impulsul principal al zilelor noastre este în altă direcţie. Există astăzi o puternică presiune de a accepta ideea că misiunea depinde de renunţarea la disputele doctrinare. Însă lecţia esenţială pe care o învăţăm din viaţa lui Andrew Fuller este că apărarea exegetică şi doctrinară a credinţei adevărate şi a predicării Evangheliei nu a împiedicat, ci, dimpotrivă, a dat naştere celei mai mari mişcări misionare din istoria lumii.
Bibliografie
Istoria baptiştilor calvinişti din Anglia (1771-1892) de la John Gill până la C.H. Spurgeon, Robert Oliver, Făclia, Oradea, 2009
Prin harul și pentru slava Lui, Thomas J. Nettles, Editura Reformatio, Oradea, 2006
Andrew Fuller. I Will Go Down If You Will Hold the Rope, John Piper, Desiring God , 2012
