De ce baptiştii nu recunosc botezul copiilor ca fiind un botez adevărat, aşa cum a fost poruncit de Domnul? Răspunsul este că singurul botez descris în Noul Testament este botezul credinciosului, ce presupune ca persoana care urmează să fie botezată să fi crezut în mod conştient şi personal în Hristos pentru mântuire.
Acest lucru rezultă clar din două texte precum: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i …” (Matei 28:19) – înţelegem că obiectivul este de a face ucenici, după care urmează botezul. Ucenicii – cei care urmează un învăţător – trebuie să fie botezaţi.
„Pocăiţi-vă… şi fiecare din voi să fie botezat” (Faptele Apostolilor 2:38). Aici botezul urmează după pocăinţă (referire evidentă la pocăinţa unui om care crede Evanghelia).
Cuvintele lui Hristos prezentate în Marcu 16:15-16 clarifică faptul că botezul este doar pentru credincioşi. El a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.”
În Galateni 3:26-27 Pavel subliniază: „Toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” În acea vreme, Pavel putea presupune că fiecare persoană convertită fusese botezată şi că fiecare persoană botezată îşi afirmase în mod conştient credinţa în Hristos. Nimeni în acea vreme (cel mai devreme anul 49 d.Hr.) nu fusese botezat ca şi copil.
Toţi oamenii menţionaţi în Noul Testament în legătură cu botezul erau credincioşi adulţi. Nu este menţionat niciun copil. De unde vine atunci ideea că şi copiii erau botezaţi? Este pur şi simplu o presupunere. Trebuie „citită printre rânduri” pe undeva. De exemplu, există presupunerea că atunci când a fost botezat temnicerul din Filipi, copiii săi au fost botezaţi împreună cu el. Acest lucru este speculat deoarece textul spune: „A fost botezat îndată, el şi toţi ai lui” (Faptele Apostolilor 16:33). De unde ştim însă că el avea copii mici? Nu putem şti. Nu se menţionează nimic în acest sens. În casa lui poate erau doar copii mai mari şi slujitori, o situaţie posibilă, deoarece temnicerii romani erau, în general, foşti membri ai armatei aflaţi la o vârstă mai înaintată.
Acest argument este rezolvat dacă ne uităm la versetul anterior în care Pavel şi Sila „i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui, cât şi tuturor celor din casa lui”. Cu alte cuvinte, cu toţii erau suficient de maturi încât să înţeleagă mesajul şi să răspundă personal. Câteva versete mai târziu citim că temnicerul era un credincios care se bucura „cu toată casa lui”. Cu toţii erau suficient de maturi încât să se bucure împreună cu el. Fără îndoială, cu toţii au crezut în mod personal şi conştient, fiind astfel candidaţi eligibili pentru botez…
Un alt loc în care copiii se presupune că au fost incluşi pentru botez este pasajul din Faptele Apostolilor 2:38, unde Petru îi îndeamnă pe oameni să se pocăiască şi să fie botezaţi, promiţându-le darurile Duhului Sfânt tuturor celor care fac acest lucru. În următorul verset Petru spune: „Făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”
Acest lucru înseamnă că ar trebui botezaţi copiii, pentru a primi astfel Duhul Sfânt? Bineînţeles că nu, deoarece copiii la care se face referire sunt fără îndoială generaţiile următoare care vor primi mesajul. Cuvintele-cheie sunt: „în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”. Indiferent că aceşti oameni nu s-au născut încă sau locuiesc în ţări îndepărtate, dacă aud chemarea lui Dumnezeu în inimile lor şi se căiesc de păcatele lor, ei îl vor primi pe Duhul Sfânt în viaţa lor. Promisiunea este pentru cei care cred în mod conştient şi personal. Tot aceşti oameni sunt chemaţi să mărturisească despre mântuirea lor prin botez.
Dacă spunem că aici sunt menţionaţi copiii ca fiind candidaţi potriviţi pentru botez, înseamnă că nu înţelegem sensul clar al pasajului, care vorbeşte despre cum oamenii care aud chemarea lui Dumnezeu trebuie să se căiască pentru a primi Duhul Sfânt. Bebeluşii nu pot auzi chemarea şi nici nu se pot căi, astfel că nu este vorba despre ei.
În acest capitol din Faptele Apostolilor ideea că botezul este pentru cei credincioşi este întărită în versetul 41, unde se spune: „Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi.” Bebeluşii nu pot primi Cuvântul. Luther a crezut că pot. El a crezut că în timp ce pastorul rosteşte cuvintele din cadrul serviciului de botez, bebeluşii îl aud şi îl înţeleg, nu printr-o înţelegere raţională (deoarece sunt prea mici), ci printr-o înţelegere spirituală. Luther a spus că atât timp cât nimeni nu poate dovedi că nu este aşa, el va continua să boteze copii. Puţini oameni au fost de acord cu teoria lui Luther, chiar şi printre cei care botezau copiii.
Autorii care se declară în favoarea botezării copiilor se împiedică atunci când încearcă să justifice botezul copiilor folosind Sfânta Scriptură. Chiar şi eminentul profesor Louis Berkhof în lucrarea sa foarte apreciată Teologia sistematică nu poate sugera niciun exemplu biblic de copil care să fi fost botezat, în afara unei referinţe vagi la textele citate anterior şi o trimitere la fel de fantezistă la1 Corinteni 1:16 (unde Pavel spune că a botezat casa lui Ştefana). Prof. Berkhof scrie: „Noul Testament vorbeşte în repetate rânduri despre botezul unei întregi case şi nu dă vreo indicaţie cum că acest lucru era ieşit din comun în acea vreme.” Cu toate acestea, aduce ca argumente doar cele două texte menţionate, dintre care niciunul nu include copii. În cazul casei lui Ştefana, Pavel spune în aceeaşi epistolă că membrii acestei familii s-au „pus cu totul în slujba sfinţilor” (1 Corinteni 16:15). Familia era devotată în întregime lucrării de păstorire din cadrul bisericii şi de ajutorare a celor săraci, lucru care dovedeşte că aceasta era o familie formată din adulţi.
Mai sunt menţionate încă două texte de către alţi autori: botezul casei lui Cornelius (Faptele Apostolilor 10:48) şi a Lidiei (Faptele Apostolilor 16:15). Cei adunaţi în casa lui Cornelius erau „rudele şi prietenii de aproape” care „ascultau Cuvântul” (Faptele Apostolilor 10:24 şi 44), nu copii săi, iar Lidia nu pare să fi fost căsătorită, deoarece acţionează ca un conducător al gospodăriei, invitându-i pe apostoli să stea la ea şi călătorind pe distanţe mari ca negustoare. Casa ei era în mod evident formată din slujitori adulţi, capabili să creadă. Doar patru pasaje menţionează „botezul întregii case”, dar niciunul dintre acestea nu conţine referi legate de copii.
Singurele două exemple menţionate de prof. Berkhof nu sunt valabile şi toate celelalte argumente ale sale în legătură cu botezul copiilor (cu excepţia unuia singur, la care vom ajunge mai târziu) sunt stânjenitor de slabe. De exemplu, el susţine următoarele: „Porunceşte Biblia în vreun loc excluderea copiilor de la botez? Porunceşte că toţi cei care s-au născut şi au crescut în familii creştine trebuie să îşi arate credinţa înainte de a fi botezaţi? Evident nu există astfel de porunci.”
Creştinii nu trebuie să facă anumite lucruri în biserică doar pentru că Biblia nu le exclude. Din contră, trebuie să îndeplinim doar acele ceremonii pe care Domnul ne-a poruncit să le îndeplinim. Dr. Berkhof, împreună cu majoritatea prezbiterienilor şi a anglicanilor, nu acordă nicio importanţă legăturii exprimate în Noul Testament între botez şi pocăinţă. Toate referinţele la botez subliniază că oamenii trebuie să aibă o mărturie a lor înainte de a fi botezaţi.
(Fragmente din volumul Botezul. Imaginea şi scopul său, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2011, traducere Daniel Dema.)
