Una dintre foarte valoroasele lucrări puritane traduse recent în limba română este Păstorul cu viaţa înnoită (Editura Perla Suferinței, 2013), al cărei autor, Richard Baxter (1615-1691), a fost vicar la Kidderminster din 1647 până în 1661. În introducerea la această lucrare, dr. J.I. Packer îl descrie pe Baxter ca fiind „cel mai remarcabil păstor, evanghelist şi scriitor pe teme practice şi devoţionale pe care l-a produs puritanismul”. Lucrarea lui i-a transformat pe oamenii din Kidderminster dintr-un „popor ignorant, necioplit şi chefliu” într-o comunitate de creştini evlavioşi şi închinători.
Redăm câteva fragmente pline de conţinut spiritual din capitolul I „Vegherea asupra noastră înşine”, în care Baxter explică prima parte a versetului din Faptele Apostolilor 20:28 – „Luaţi seama, dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”
Căutaţi să vedeţi dacă lucrarea harului mântuitor este deplină în sufletele voastre. Cercetaţi-vă pe voi înşivă, ca nu cumva să fiţi lipsiţi de acel har mântuitor al lui Dumnezeu pe care îl oferiţi altora, fiind străini de lucrarea eficace a acelei Evanghelii pe care o predicaţi; ca nu cumva, în timp ce proclamaţi lumii necesitatea unui Mântuitor, inimile voastre să-L neglijeze şi voi să pierdeţi interesul în El şi în beneficiile Sale mântuitoare. (…)
Mulţi i-au avertizat pe alţii să nu ajungă în acel loc de chin, în timp ce ei înşişi se grăbeau înspre acel loc: mulţi predicatori sunt acum în iad, aceia care de o sută de ori i-au chemat pe ascultătorii lor să-şi dea toate silinţele să scape de el. Îşi poate imagina cineva că Dumnezeu va fi nevoit să-i mântuiască pe oameni pentru motivul că ei au oferit altora mântuirea, în timp ce ei înşişi au refuzat-o; şi pentru că au spus altora acele adevăruri pe care ei înşişi le-au neglijat şi le-au abuzat? (…)
Credeţi-mă, fraţilor, Dumnezeu nu a mântuit niciodată vreun om doar pentru faptul că a fost un predicator abil; ci doar din cauză că a fost un om justificat, sfinţit şi, prin urmare, credincios lucrării Stăpânului său. De aceea, luaţi seama în primul rând la voi înşivă, ca să fiţi voi ceea ce îi convingeţi pe ascultători că trebuie să fie, crezând voi ceea ce îi convingeţi pe ei să creadă şi acceptându-L în inimă pe Mântuitorul pe care li-L oferiţi lor. Cel care v-a poruncit să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă, a implicat şi faptul să vă iubiţi pe voi înşivă şi să nu vă urâţi şi să vă pierdeţi, pe voi şi pe ei.
E un lucru înfricoşător să fii un practicant nesfinţit, cu atât mai mult să fii un predicator nesfinţit. Deschiderea Bibliei nu vă face să tremuraţi, ştiind că acolo vă puteţi citi sentinţa de condamnare? Atunci când vă faceţi predicile, puţin vă gândiţi la faptul că adunaţi sentinţe împotriva propriilor voastre suflete! Când denunţaţi păcatul, vă agravaţi propriul păcat! Când proclamaţi ascultătorilor voştri bogăţiile nemăsurate ale lui Hristos şi harul Său, nu vă daţi seama că vă proclamaţi propria nelegiuire respingând acestea, cât şi propria nefericire prin faptul că sunteţi lipsiţi de ele? Ce puteţi face voi în a-i convinge pe oameni cu privire la Hristos, cu privire la smulgerea lor din lume, în îndemnarea la o viaţă de credinţă şi de sfinţenie, când conştiinţele voastre, dacă ar fi trezite, v-ar spune că rostiţi toate acestea spre pieirea voastră? Dacă vorbiţi despre iad, vorbiţi despre moştenirea voastră; dacă descrieţi bucuriile cerului, vă descrieţi propria nefericire, de vreme ce voi nu aveţi „parte de moştenirea sfinţilor, în lumină”. Ce puteţi spune, de fapt, în cea mai mare parte, care să nu fie împotriva sufletelor voastre? O, viaţă mizerabilă!, ca un om să studieze şi să predice împotriva lui însuşi şi să-şi petreacă zilele condamnându-se pe sine!
Un predicator fără har, care nu a experimentat mântuirea, e una din cele mai nefericite creaturi de pe pământ; cu toate acestea, el este de obicei foarte insensibil cu privire la nefericirea lui; căci el are atâtea imitaţii care par să fie asemenea aurului harului mântuitor, şi atât de multe pietre splendide, care seamănă cu mărgăritarele creştine, încât rareori e tulburat de gândul la propria sărăcie; dar el crede că e „bogat, că s-a îmbogăţit şi nu duce lipsă de nimic, şi nu ştie că e ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. El este familiarizat cu Sfintele Scripturi, practică îndatoririle sfinte, nu trăieşte pe faţă în păcate dizgraţioase, slujeşte la altarul lui Dumnezeu, mustră greşelile altor oameni şi predică sfinţenia inimii şi a vieţii; cum altfel ar putea fi acest om, dacă nu un sfânt? O, ce agravare a nefericirii este aceasta, să pieri în mijlocul abundenţei! – să flămânzeşti având în mâini pâinea vieţii, în timp ce o oferi altora şi îi îndemni s-o ia! (…)
Dacă un asemenea om nenorocit ar asculta de sfatul meu, şi-ar veni în fire şi şi-ar cerceta inima şi viaţa, şi-ar predica un timp sieşi, înainte de a mai predica altora. Se va gândi dacă hrana pe care o mestecă în gură, dar care nu ajunge în stomac, hrăneşte cu adevărat; dacă nu cumva cel ce „rosteşte Numele Domnului [trebuie] să se depărteze de fărădelege”; dacă oare Dumnezeu îi va asculta rugăciunea, când el „cugetă lucruri nelegiuite în inima sa”; dacă va fi spre scăparea lui în Ziua Judecăţii să spună: „Doamne, Doamne! Noi am prorocit în Numele Tău?”, când va auzi aceste cuvinte înfricoşătoare: „Depărtaţi-vă de la Mine. Niciodată nu v-am cunoscut”. (…)
Când astfel de gânduri au intrat în sufletele lor şi au lucrat un timp asupra conştiinţelor lor, i-aş îndemna să meargă înaintea congregaţiei lor şi să predice pe baza predicii lui Origen pe textul din Psalmul 50:16,17 – „Dumnezeu zice însă celui rău: «Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?»” Şi, după ce au citit acest text, să se aşeze şi să-l explice şi să-l aplice cu lacrimi; şi apoi să facă o mărturisire deplină şi voluntară a păcatului lor, plângându-şi starea înaintea întregii adunări, cerându-le să se roage fierbinte ca Dumnezeu să le dea harul iertării şi al înnoirii; şi apoi îl vor putea predica pe Mântuitorul pe care îl cunosc, putând să simtă ceea ce spun, şi putând să recomande bogăţiile Evangheliei pe baza experienţei proprii.
Iată! Aceasta reprezintă pericolul şi calamitatea obişnuită a Bisericii, să aibă păstori neregeneraţi şi neexperimentaţi şi să aibă atât de mulţi oameni care se fac păstori înainte de a deveni creştini; care sunt sfinţiţi prin dedicarea la altar pentru a fi preoţi ai lui Dumnezeu, înainte să fie sfinţiţi printr-o dedicare din inimă ca ucenici ai lui Hristos; şi să se închine astfel unui Dumnezeu necunoscut şi să predice un Hristos necunoscut, să se roage printr-un Duh necunoscut, să recomande o stare de sfinţenie şi de părtăşie cu Dumnezeu, şi o slavă şi o fericire care le sunt toate necunoscute, şi care, probabil, le vor fi necunoscute pentru veci. Cel care nu Îl are în inimă pe Hristosul harului pe care Îl predică va fi un predicator fără inimă!
