Tratat despre har, Jonathan Edwards (1)

Capitolul I: [Arătând] că harul comun și harul mântuitor diferă nu doar calitativ, dar și în natură și caracter

Astfel de sintagme precum har comun și har special sau mântuitor pot fi înțelese ca semnificând fie diferite categorii de influență a Duhului lui Dumnezeu asupra inimilor oamenilor, fie diferite roade și efecte ale acelei influențe. Se presupune uneori că Duhul lui Dumnezeu are o anumită influență asupra minților oamenilor care nu sunt creștini adevărați și [se presupune] că acele dispoziții, alcătuiri și exerciții ale minților lor care au o tendință bună, dar care sunt comune cu acelea ale sfinților, se datorează într-o oarecare măsură influenței sau ajutorului Duhului lui Dumnezeu. Dar deoarece sunt anumite lucruri în inimile creștinilor adevărați care sunt caracteristice acestora și care sunt mai minunate decât orice alt lucru găsit în cei necredincioşi, se presupune că există o acțiune diferită a Duhului lui Dumnezeu și că valoarea care o deosebește se datorează unei influențe și unui ajutor mai mari decât virtuțile celor nemântuiţi.

Aşa că uneori sintagma har comun este folosită pentru a arăta acel tip de acțiune sau influență a Duhului lui Dumnezeu căreia i se datorează acele câștiguri religioase sau morale care sunt comune atât sfinților, cât și păcătoșilor, și astfel implică la fel de mult ajutor comun; uneori acele câștiguri morale sau religioase, care sunt roadele acestui ajutor, sunt intenționate.

În același fel, sintagma har special sau mântuitor este folosită uneori ca referindu-se la aceea categorie sau caracteristică specifică de acțiune sau influență a Duhului lui Dumnezeu, prin care acțiunile și realizările mântuitoare iau forma evlaviei, care este același lucru cu ajutorul special sau mântuitor; sau poate să semnifice aceea virtute mântuitoare distinctivă, care este roada acelui ajutor. Această sintagmă este mai frecvent înțeleasă în cel de-al doilea sens, nu ca ajutor comun și special, ci ca virtute comună și specială sau mântuitoare, care este rodul acelui ajutor. Astfel trebuie înţeleasă respectiva sintagmă în acest context.

Harul mântuitor sau special definit astfel nu este diferit de harul comun doar în ceea ce privește calitatea, ci total diferit în natură și caracter; oamenii naturali nu numai că nu au nevoie de un grad suficient de virtute pentru a fi sfinți, ci ei nu au parte de niciun fel de măsură din acel har ce se găsește în oamenii evlavioși. Acest fapt trebuie să-l prezint acum.

1. Acest lucru este clar din ceea ce spune Hristos în Ioan 3:6, unde, vorbind despre regenerare, El spune: „Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh.” Acum, oricare ar fi intenţia lui Hristos în folosirea termenilor carne și duh din acest verset, totuși este în mare parte dovedit și incontestabil faptul că Hristos doreşte aici să-i arate lui Nicodim necesitatea unei nașteri din nou, sau unei alte nașteri decât nașterea sa naturală, și că un om care a experimentat doar prima naștere nu are în inima sa nimic din ceea ce are nevoie pentru a intra în Împărăție. El nu are nimic din ceea ce Hristos numește duh, orice ar însemna acel lucru. Un om care a fost martor doar al unei nașteri naturale nu merge dincolo de ceea ce Hristos numește carne, oricât ar fi de cultivat și înflăcărat, el nu se poate ridica mai presus de carne.

E clar că, prin carne și duh, Hristos are în vedere aici două lucruri total diferite ca natură, care nu pot rezulta una din alta. Un om care nu este născut din nou nu poate avea nimic din aceea natură superioară cărnii, și de aceea trebuie să fim „născuți din nou”. Prin carne și duh se urmăresc câteva principii morale, esențe sau calități total diferite și opuse prin natura lor, idee ce reiese din alte texte, cum ar fi Galateni 5:17: „Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți”; versetul 19: „Şi faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: preacurvia, curvia,” ș.a.m.d; versetul 22: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea,” ș.a.m.d și Galateni 6:8: „Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viața veșnică.”; Romani 8:6-9: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace…” ș.a.m.d; 1 Corinteni 3:1: „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos.” Astfel este dovedit faptul că oamenii care au experimentat doar prima naștere nu au nici cea mai mică măsură din acel principiu moral (calitate) pe care îl deţin cei ce sunt născuți din nou, prin care ei au drept la Împărăția Cerurilor. Acest principiu sau calitate ia ființă, deci, prin nicio altă modalitate decât prin naștere, iar nașterea prin care se dobândește nu este și nu poate fi prima naștere, ci trebuie să fie nașterea din nou. Dacă oamenii care nu au drept la Împărăția Cerurilor pot avea ceva din Duhul, la fel ca și din carne, atunci argumentarea lui Hristos ar fi falsă. Este clar, din raționamentul lui Hristos, că aceia care nu sunt mântuiţi nu pot avea aceste două principii opuse în inima lor în același timp, ceva din carne și ceva din duh, poftind una împotriva celeilalte așa cum li se întâmplă celor evlavioși, ci ei au doar carne.

2. Este dovedit în continuare că singurul principiu în aceia care sunt aduşi la mântuire – aceia ce săvârșesc faptele bune care în limbaj scriptural sunt numite Duh și sunt puse în opoziție cu carnea – este acel principiu din care ceilalți oameni nu doar că nu au o oarecare măsură, ci nu au deloc din el, deoarece Scriptura arată printr-o negație dublă că acei ce nu au Duhul nu sunt ai lui Hristos. Romani 8:9: „Voi însă nu mai sunteți pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” și, de asemenea, [printr-o afirmaţie], că cei ce au Duhul sunt ai Lui, 1 Ioan 3:24: „Şi cunoaștem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.” Și locuirea Duhului lui Dumnezeu în inimile noastre este dovada unui semn sigur că avem drept la cer, Duhul fiind numit arvuna moștenirii viitoare (2 Corinteni 1:22, Efeseni 1:14), semn ce nu ar mai fi valabil dacă ceilalţi, care nu au drept la moștenire, ar putea deţine ceva din Duhul.

Da, cei ce nu sunt sfinți adevărați nu au nimic din Duhul, nici parte de moștenire cu El, și acest lucru este încă și mai evident, pentru că nu doar a avea o anumită umblare cu Duhul, ci a aparține Duhului este un semn sigur că eşti în Hristos. 1 Ioan 4:13: „Cunoaștem că rămânem în El și că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său”. Dacă cei ce nu sunt sfinți adevărați au o anumită măsură din acel principiu spiritual, chiar dacă ei nu au atât de mult, ci doar ceva ceva din el, atunci nu ar mai exista niciun semn că o persoană este în Hristos. Dacă cei ce nu au niciun interes pentru mântuirea în Hristos nu au nimic din Duhul, atunci ei nu deţin nici o măsură din acele daruri ce sunt roadele Duhului, menționate în Galateni 5:22: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,”. Acele roade sunt enumerate pentru ca noi să cunoaștem dacă avem Duhul sau nu.

3. Aceia ce nu sunt sfinți adevărați și nu se găsesc într-o stare de mântuire nu doar că nu au prea mult din acea natură sfântă și principiu divin care există în inimile sfinților, ci ei nu au deloc parte de așa ceva, pentru că se vorbește de o esenţă „părtașă naturii divine” ca fiind privilegiul caracteristic sfinților adevărați, (2 Petru 1:4). Este clar că apostolul vorbește aici despre sfinții adevărați. Cuvintele versetului mai sus menționat sunt: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”. În mod evident aici se vorbește despre „natura divină” și „poftă” ca despre două legi opuse în om. Aceia care sunt din lume, și care aparţin lumii, au doar cea din urmă lege (pofta); dar a fi părtaș naturii divine este considerată caracteristica acelora care se deosebesc și sunt separați de lume, prin harul suveran și gratuit al lui Dumnezeu care le dă tot ce privește viața și evlavia, dându-le cunoașterea de El, chemându-i la slavă și putere și făcându-le parte de promisiunile nespus de mari și scumpe ale Evangheliei, și care au fugit de stricăciunea care este în lume. De asemenea, se vorbește de o esenţă părtașă naturii divine, nu doar ca despre o caracteristică a sfinților, ci ca despre cel mai înalt privilegiu al lor.

traducere: Iulia Toma

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2011/04/tratat-despre-har-1/

Jonathan Edwards, note biografice

Foto: WikipediaÎn zilele și săptămânile care urmează voi publica pe site, în mai multe părți, Tratatul despre har al lui Jonathan Edwards. În ultimii ani, pastorul și teologul american din secolul al XVIII-lea a devenit mai cunoscut cititorului evanghelic din România prin traduceri precum Viaţa şi Jurnalul lui David Brainerd sau Jonathan Edwards despre trezire (Editura Perla Suferinței) și Supremația lui Dumnezeu în predicare – John Piper (Cartea Creștină).

Voi reda mai jos introducerea la scurta biografie a lui Jonathan Edwards scrisă de Benjamin B. Warfield pentru Encyclopedia of Religion and Ethics (1912). Articolul complet poate fi citit pe site-ul A Puritan Mind.

Jonathan Edwards, sfânt şi metafizician, teolog preocupat de trezirea spirituală, se evidențiază ca o figură proeminentă în viaţa intelectuală a Americii coloniale. Născut, crescut și trăindu-și întreaga viaţă la limita civilizaţiei, el și-a făcut auzit glasul oriunde oamenii au fost interesați de cele două mari teme care pot captiva gândirea umană – Dumnezeu şi sufletul. Un filozof francez cu prea puţină simpatie pentru preocuparea de căpătâi a lui Edwards scrie:

„Există puține nume din secolul al XVIII-lea care au devenit la fel de celebre precum cel al Jonathan Edwards. Criticii şi istoricii zilelor noastre au lăudat în termeni ditirambici vigoarea logică şi puterile creatoare ale unui scriitor pe care ei îl consideră (asemenea lui Mackintosh, Dugald Stewart, Robert Hall sau chiar Fiechte) a fi cel mai mare metafizician pe care America l-a dat până acum. Cine știe, se întreabă ei, la ce înălțimi ar fi ajuns acest geniu original, în cazul în care, în loc să se fi născut într-o ţară pe jumătate sălbatică, departe de tradiţiile filozofice şi ştiinţifice, s-ar fi ivit mai degrabă în lumea noastră veche, unde ar fi primit impulsul direct al minţii moderne? Poate că ar fi avut un loc între Leibniz şi Kant, printre fondatorii de sisteme nemuritoare, în locul muncii care l-a redus la o teologie sublimă şi barbară, care ne uimeşte raţiunea şi ne insultă inima, obiectul ororii şi, în același timp, al admiraţiei noastre.”

Celebritatea lui Edwards nu este, totuşi, una ipotetică. El nu a fost „un Milton mut și lipsit de glorie,” ci unul cu cea mai clară exprimare între contemporanii săi. Nici nu a fost un metafizician demn de toată admiraţia noastră, nici nu s-a arătat a fi un metafizician subtil. Speculaţiile sale ontologice – cărora li se datorează, în principal, recunoaşterea titlul de metafizician – țin de prima tinereţe şi au fost categoric respinse la vârsta la care cei mai mulți bărbați încep să devină preocupați de asemenea probleme.

După cum bine observă Lyon, teologia lui Edwards ține de anii maturității, de preocuparea sa constantă pentru studierea doctrinelor despre păcat şi mântuire. Aceste aspecte au fost abordate nu doar la nivel pur teoretic, ci mai ales prin prisma importanței lor practice.

Edwards a avut o remarcabilă înclinație spre filozofie, dar într-un sens chiar mai remarcabil, el a avut un deosebit gust pentru lucrurile divine. Și, prin urmare, „ne amintim de el nu în calitate de cel mai important dintre filozofii americani, ci, cu siguranță, de cel mai mare calvinist american.”

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2011/04/jonathan-edwards/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: