Charles Spurgeon – Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta

Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău, şi nu lepăda învăţătura mamei tale: leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât. Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat, şi îţi vor vorbi la deşteptare! Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea Sunt calea vieţii. (Proverbe 6:20-23)

Avem aici sfatul împăratului Solomon, care, cu drept cuvânt, este socotit ca unul din cei mai înţelepţi oameni; în adevăr, cine ar vrea să întreacă în înţelepciune pe fiul lui David, împăratul lui Israel, ar trebui să fie foarte înţelept. Se cade deci să luăm aminte la cuvintele lui Solomon. Chiar celui mai înţelept dintre tineri îi este de folos să asculte ce are să-i spună un om încercat ca Solomon. Sunt dator, totuşi, să vă aduc aminte că Proverbele sunt insuflate de Unul mai mare decât Solomon, şi anume de Duhul Sfânt. Ele sunt nu numai nişte podoabe scoase din minele pământeşti, ci şi nişte comori căzute din înălţimile cereşti. Sfaturile care ni se dau aici sunt deci nu numai ale unui om înţelept, ci şi ale înţelepciunii dumnezeieşti, care ne vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voiţi să fiţi fii ai înţelepciunii? Atunci veniţi să vă aşezaţi la picioarele lui Solomon. Voiţi să fiţi înţelepţi duhovniceşte? Atunci veniţi să ascultaţi ce are să vă spună Duhul lui Dumnezeu prin gura unui om înţelept. Aş vrea să vă arăt că mulţi ajung să fie adevăraţi creştini prin pilda părinţilor lor.

Din nefericire, nu toţi au avut parte de astfel de părinţi. Sunt unii care, în copilăria lor, au avut parte de pildele rele şi n-au fost îndrumaţi spre bine de părinţii lor. S-au născut şi au crescut în familii stăpânite de tot ce era împotriva temerii de Dumnezeu; şi, totuşi, au fost scoşi din mijlocul răului (abia de ar fi în stare să spună cum), aşa cum a fost scos Avraam din Ur, din Haldeea.

Mă minunez de puterea nemărginită a harului lui Dumnezeu, care a lucrat cu astfel de oameni şi a făcut ca ei să fie, în familiile lor, cei dintâi care au primit pe Domnul Isus. Voi, aceia cu care aşa s-au petrecut lucrurile, se cade să mulţumiţi mult lui Dumnezeu pentru aceasta. Ar trebui să ţineţi seama mereu de acest lucru ca nu cumva copiii voştri să aibă de suferit aceleaşi pagube pe care le-aţi suferit voi. Fiindcă Domnul S-a uitat cu bunăvoinţă la voi, faceţi în aşa fel încât casele voastre să fie locuri sfinte pentru Domnul! Creşteţi-vă copiii în aşa fel încât să li se dea putinţa să slujească Domnului!

Sunt iarăşi mulţi alţii care n-au gustat îndeajuns binele preţios de care au avut parte prin educaţia evanghelică ce li s-a dat. După părerea mea, experienţa tatălui este cea mai bună dovadă pe care o poate avea un tânăr despre adevăr. Tatăl meu n-ar fi spus niciodată un neadevăr, îndeosebi fiului său. Dacă el, deci, după ce a slujit Domnului 50 de ani, ar fi descoperit că adevăratul creştinism se sprijină pe minciună, ar fi spus-o, dacă nu în gura mare la toată lumea, cel puţin fiului său la ureche: „Fiul meu, te-am dus în rătăcire. Am ajuns să văd că m-am înşelat”. Când însă nu de mult am văzut pe tatăl meu, el nu mi-a spus aşa ceva. Am vorbit despre credincioşia pe care i-a arătat-o Dumnezeu lui şi tatălui lui, iubitului meu bunic, acum răposat. De câte ori mi-au povestit amândoi că ei, într-o îndelungată viaţă de încercări, au găsit ca fiind adevărate toate făgăduinţele lui Dumnezeu!

În ce mă priveşte, n-aş fi fost atât de lipsit de judecată încât să mă bucur că şi copiii mei au apucat pe aceeaşi cale şi se silesc să predice cu toată puterea acelaşi adevăr a cărui vestire este bucuria mea, dacă aş fi ajuns la încredinţarea că mă aflu în rătăcire. Dragul meu, dacă ai un tată credincios cu adevărat, sileşte-te să vezi cât de adevărată este credinţa lui! El îţi spune lucrul acesta şi, în acelaşi timp, este pentru tine şi un martor sincer şi cinstit; de aceea te îndemn stăruitor să nu părăseşti pe Dumnezeul tatălui tău.

Cred iarăşi că una din cele mai gingaşe legături ale unui tânăr sau ale unei tinere este dragostea mamei. Cineva poate să ocolească legea tatălui, dar cine ar putea să calce în picioare dragostea mamei? Nu ştii cum se ruga ea cu tine şi pentru tine? Poate că ai încercat să te abaţi de la credinţă, dar amintirea mamei tale credincioase te-a oprit de la aceasta. Am auzit de cineva care a spus că, fără viaţa şi moartea mamei lui, el ar fi căzut în necredinţă. Da, unor astfel de dovezi greu poate să li se împotrivească cineva şi am nădejdea că n-ai să îndrăzneşti niciodată să nu ţii seama de ele. Îţi aduci aminte fără îndoială de răbdarea ei tăcută, când multe din cele ce se întâmplau în casă puteau s-o tulbure. Ştii bine cât de blândă şi de bună era ea când tu începeai să te superi şi să te mânii. Poate că nici nu-ţi închipui cât rău îi făcea şi câte nopţi nedormite îi pricinuia faptul că fiul ei nu iubea pe Dumnezeul ei. Te îndemn deci, pe temeiul iubirii pe care i-o porţi: dacă ai primit de la ea lucruri bune, păstrează-le şi nu le arunca! Şi dacă n-ai avut de la ea cine ştie ce lucruri deosebite, cel puţin sinceritatea şi iubirea ei duioasă să te încredinţeze că în credinţa ei după Scriptură este adevăr. Nu asculta deci de camarazii tăi care te îndeamnă, poate, să dispreţuieşti acel adevăr. „Fiul meu, păzeşte sfaturile tatălui tău şi nu lepăda învăţătura mamei tale!”.

Gândesc că pentru orice tânăr şi pentru orice tânără care au părinţi credincioşi, cea mai bună cale de ales este calea pe care-i poate duce credinţa dreaptă a părinţilor lor. Poate că în multe lucruri i-am întrecut pe părinţii noştri. Tinerii sunt atât de sprinteni şi de învăţaţi încât bătrânii rămân în urma lor! Aşa gândeşte şi aşa vorbeşte cutare îngâmfat, care, dacă ar fi ajuns la mai multă înţelepciune, n-ar fi aşa de înfumurat. Dar oricum ar fi el, eu, care nu sunt încă în rândul bătrânilor, dar nici într-al tinerilor, îndrăznesc să spun că, în ce mă priveşte, doresc să păstrez toate învăţăturile pe care le-au ţinut credincioşii adevăraţi din familia mea. Şi mă gândesc, iubiţi prieteni, că voi, care aţi văzut viaţa de credinţă a înaintaşilor voştri, veţi fi destul de înţelepţi ca să vă gândiţi bine înainte de a lua o hotărâre într-un fel sau într-altul.

Eu nu cred că acela care porneşte pe calea vieţii într-un fel rânduit şi binecuvântat de Dumnezeu începe prin a arunca în vânt tot ce a ţinut familia lui credincioasă. Nu doresc să moştenesc lucruri de aur şi de argint, dar chiar dacă ar fi să mor de o mie de ori, tot n-aş putea să părăsesc pe Dumnezeul tatălui meu credincios. Socotesc această moştenire drept averea mea şi vă rog şi pe voi, tineri şi tinere, să faceţi acelaşi lucru. Nu lepădaţi lucrurile bune rămase de la cei credincioşi; nu aruncaţi ocară peste scutul credinţei tatălui vostru! Dumnezeu să vă dea înţelepciune să înţelegeţi că cel mai bun drum spre o viaţă aleasă este să vă purtaţi ca şi aceia care v-au crescut în frica lui Dumnezeu.

Cu învăţăturile primite de la părinţii noştri, Solomon ne îndeamnă să facem două lucruri. Cel dintâi este: „Leagă-le necurmat de inima ta!”. Ele sunt vrednice de a fi iubite. Arată că le iubeşti prin faptul că le legi la inimă. Inima este centrul vieţii; fă deci ca acolo să locuiască evlavia; iubeşte lucrurile lui Dumnezeu! Dacă i-am face pe tineri şi pe tinere să fie religioşi, dar fără să iubească în adevăr evlavia, n-am avea de-a face decât cu nişte făţarnici, lucru pe care nu-l dorim. N-am vrea să ziceţi dinafară că vă bucuraţi de ceea ce, de fapt, vă lasă reci. Însă rugăciunea noastră este — o, de ar fi şi a voastră tot aşa — ca voi să vă legaţi aceste lucruri de inimă. Ele sunt vrednice ca pentru ele să trăieşti şi să mori; aceste adevăruri nemuritoare ale unei vieţi cu Dumnezeu, ieşită din moartea lui Isus Hristos, sunt mai de preţ decât toată lumea. „Leagă-le necurmat la inimă!”.

Şi pentru că Solomon n-ar fi vrut să ţinem ascunse aceste lucruri, ca şi cum ne-ar fi ruşine cu ele, adaugă: „Atârnă-le de gât!”. Ele sunt vrednice să fie arătate cu cea mai mare îndrăzneală. Aţi văzut vreodată pe primar împodobit cu eşarfa lui tricoloră? Lui nu-i este ruşine cu ea. Ei bine, voi care iubiţi cu adevărat pe Dumnezeu, atârnaţi-vă credinţa de gât! Să nu vă fie deci ruşine cu ea, ci purtaţi-o ca pe podoaba voastră, aşa cum primarul îşi poartă eşarfa lui. Dacă sunteţi între alţii, să nu vă fie ruşine să mărturisiţi că sunteţi creştini. Dacă însă este o tovărăşie (societate) la care voi, ca oameni credincioşi, nu puteţi lua parte, să nu vă duceţi acolo. Fiecare să-şi zică în sine însuşi: „Nu vreau să merg acolo unde n-ar putea să meargă şi Domnul meu cu mine”.

Veţi vedea că o astfel de hotărâre vă va fi de mare ajutor, când va fi vorba să alegeţi unde să mergeţi şi unde să nu mergeţi. De aceea încă o dată: „Leagă-le necurmat la inimă şi atârnă-le de gât!”. Dumnezeu să vă ajute să urmaţi astfel părinţilor voştri credincioşi, care au mers înaintea voastră pe calea mântuirii!

Nădăjduiesc că nu sunt prea sentimental când încerc să fac pe unii din voi să fie înduioşaţi spre a-şi dovedi dragostea faţă de părinţii lor. În timpul vieţii mele am văzut de multe ori lucruri care m-au zguduit. Un tată iubitor, un creştin adevărat, ce brazde de tristeţe avea pe faţă, când a venit la mine cu vestea că fiul lui a ajuns la închisoare! Am cunoscut doi tineri care căutaseră şi găsiseră serviciu în oraş. S-au apucat să fure, au fost prinşi, dar au fost achitaţi; din nefericire însă au căzut apoi pe mâna unei femei stricate şi au ajuns vai de ei! Câteodată, numai uşurătatea şi lipsa fricii de Dumnezeu împing pe tinere şi tineri la fapte de ruşine. Pe unii ca aceştia aş vrea să-i fac să-şi dea seama de nenorocirea care cade nu numai supra lor, ci şi asupra mamei lor de acasă, când aude că Ionel şi-a pierdut serviciul, fiindcă n-a fost cinstit. Ah, dacă ar putea ei să vadă şi faţa tatălui când primeşte o astfel de veste! Sărmanul om rămâne uluit şi zice cu amar: „Până acum numele familiei mele n-a fost pătat cu nimic!”. Dacă s-ar fi desfăcut pământul sub tatăl credincios sau dacă mama evlavioasă ar fi putut să meargă de-a dreptul în mormânt, amândoi ar fi ales mai bine acest lucru decât viaţa de amar care a dat peste ei. De aceea, îndemnul meu către voi, tineri şi tinere, este să nu vă ucideţi părinţii, cărora le datoraţi viaţa; să nu aduceţi ocară asupra celor ce v-au crescut! Vă rog să căutaţi pe Dumnezeul tatălui vostru, pe Dumnezeul mamei voastre, să vă predaţi Domnului Hristos şi să trăiţi în totul pentru El.

Solomon spune mai departe că adevărata temere de Dumnezeu este călăuza noastă în toate împrejurările. În versetul 22, el spune că nimic nu ne ajută aşa de mult ca temerea de Dumnezeu. El zice: „Te va însoţi în mersul tău”, iar la deşteptare, nimic nu poate să-ţi bucure sufletul ca ea: „Îţi va vorbi la deşteptare”. Nu am de gând să stăruiesc mai mult asupra acestor lucruri, ci vreau să mai adaug numai câteva cuvinte. Dacă eşti foarte ocupat, temerea de Dumnezeu îţi va fi de cel mai mare ajutor. Dacă mâna ta are de făcut multe treburi şi dacă, pe de altă parte, capul tău e plin de gânduri, nimic nu poate să-ţi fie mai de folos decât credinţa bine întemeiată că ai un Dumnezeu, la care poţi să alergi, că ai un Mântuitor, în care poţi să te încrezi, şi că ai un cer, în care mergi. Iar când te vei sui în pat, fie pentru că vrei să te odihneşti, fie pentru că eşti bolnav, vei vedea că nimic nu este mai în măsură să-ţi facă perna moale şi să-ţi dea odihnă ca încredinţarea că, prin sângele scump al lui Hristos, păcatele îţi sunt iertate, că eşti sigur şi bine adăpostit în Domnul şi că ai în El viaţa veşnică.

(Fragment din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2017/01/charles-spurgeon-cinsteste-pe-tatal-tau-si-pe-mama-ta/

George Müller şi misiunea de la Bucureşti

Lui George Müller (1805-1898), binecunoscutul „tată al orfanilor din Bristol”, i s-a propus în 1827 de către Continental Society for the Diffusion of Religious Knowledge over the Continent of Europe să vină la Bucureşti pentru a sluji ca misionar. Episodul este relatat pe larg în capitolul 3 din Autobiografia sa (tradusă în română şi publicată la Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2009).

Dr. Tholuck m-a informat că Societatea Continentală din Anglia intenţiona să trimită un slujitor la Bucureşti pentru a-l ajuta în lucrarea Domnului pe un frate bătrân. După ce am chibzuit şi m-am rugat, m-am oferit să merg eu. În ciuda tuturor slăbiciunilor mele, aveam o mare dorinţă să trăiesc în întregime pentru Dumnezeu. În mod neaşteptat, tatăl meu şi-a dat consimţământul, cu toate că Bucureştiul era la peste 1600 km depărtare.

Acum mă pregăteam cu sârguinţă pentru lucrarea Domnului şi mă gândeam la suferinţele care, poate că mă aşteptau. Cândva îl slujisem cu totul pe Satan; dar acum, atras de dragostea lui Hristos, eram gata să sufăr orice necaz de dragul lui Isus. M-am rugat cu seriozitate pentru lucrarea mea viitoare.

La sfârşitul lunii octombrie, Hermann Ball, misionarul printre evreii polonezi, a spus că în curând sănătatea sa îl va forţa să renunţe la această lucrare. Când am auzit aceasta, am simţit o dorinţă puternică să-i iau locul. Deodată limba ebraică a devenit interesantă pentru mine cu toate că mai înainte o studiasem doar dintr-un simţ al datoriei. Acum studiam săptămâni la rând cu pasiune şi plăcere.

În timp ce încă îmi doream să iau locul fratelui Ball şi mă desfătam în învăţarea limbii ebraice, m-am întâlnit cu dr. Tholuck. Neştiind gândurile mele, m-a întrebat pe neaşteptate dacă am avut vreodată dorinţa de a fi misionar printre evrei. El era agent al Societăţii Misionare Londoneze şi se ocupa de răspândirea creştinismului printre aceştia. Am fost uimit de întrebarea lui şi i-am spus la ce mă gândisem în ultimele două săptămâni. Am adăugat că nu era potrivit să iau în considerare vreo altă slujire pentru că deja acceptasem să merg la Bucureşti. A fost de acord.

Totuşi, când am venit acasă, discuţia noastră ardea ca un foc înlăuntrul meu. Dimineaţa următoare toată dorinţa mea de a merge la Bucureşti dispăruse. Acest lucru mi se părea foarte greşit şi firesc, şi L-am rugat fierbinte pe Domnul să-mi redea dorinţa de a lucra acolo, între timp, seriozitatea cu care studiam ebraica şi dragostea mea pentru această limbă, au continuat.

Cu aproape zece zile mai târziu, dr. Tholuck a primit o scrisoare de la Societatea Continentală. Din cauza războiului dintre turci şi ruşi, hotărâseră să nu mai trimită un slujitor la Bucureşti din moment ce acesta era centrul războiului. Dr. Tholuck m-a întrebat din nou ce părere aveam despre a deveni misionar printre evrei. După ce m-am rugat şi m-am consultat cu fraţi mai maturi spiritual, am hotărât că ar trebui să mă pun la dispoziţia societăţii, lăsând viitorul meu în mâna Domnului.

Dr. Tholuck a scris societăţii din Londra şi în câteva săptămâni a primit răspuns. Ei aveau un număr de întrebări pentru mine şi acceptarea mea depindea de cât de satisfăcătoare erau răspunsurile mele. După ce am răspuns la această primă înştiinţare, am primit o scrisoare din Londra. Comitetul hotărâse să mă ia ca student misionar pentru o perioadă de probă de şase luni, cu condiţia să vin la Londra. (...)

Am ajuns în Anglia slăbit din punct de vedere fizic şi în curând m-am îmbolnăvit foarte grav. După estimarea mea, nu mă mai puteam reface. Totuşi, cu cât deveneam mai slab în trup cu atât eram mai fericit în duh. Îmi veneau în minte toate păcatele pe care le-am înfăptuit vreodată, dar am realizat că eram spălat şi curăţit în totalitate în sângele lui Isus. Această conştientizare mi-a adus multă pace şi tânjeam să mor şi să fiu cu Hristos.

Când a venit doctorul să mă vadă, rugăciunea mea a fost: „Doamne, Tu ştii că el nu cunoaşte ce este cel mai bine pentru mine. De aceea Te rog, îndrumă-l.” Când îmi luam medicamentele, rugăciunea mea era: „Doamne, Tu ştii că acest medicament nu este nimic mai mult decât puţină apă. Acum, Doamne, Te rog, fă să producă efectul care este pentru binele meu şi pentru gloria Ta. Fie ca ori să fiu luat curând la cer, ori să mă fac bine. Doamne, fă cu mine cum crezi că este cel mai bine!”

După ce am fost bolnav timp de două săptămâni, sănătatea mea a început să se îmbunătăţească. Nişte prieteni mi-au spus să merg la ţară ca să stau la aer curat. Când l-am întrebat pe doctor, el mi-a spus că era cel mai bun lucru pe care l-aş fi putut face. Câteva zile mai târziu am plecat spre orăşelul Teignmouth.

Am avut foarte mult timp să studiez Biblia în timp ce mă refăceam. În tot acest timp, Dumnezeu mi-a arătat că numai Cuvântul Său este standardul nostru de judecată în lucrurile spirituale. Cuvântul poate fi explicat numai prin Duhul Sfânt care este învăţătorul poporului Său. Până atunci nu înţelesesem lucrarea Duhului Sfânt într-un mod practic.

Acum am învăţat că Tatăl ne-a ales înainte de întemeierea lumii, în El îşi are originea minunatul plan al răscumpărării noastre şi El a pregătit, de asemenea, calea prin care acesta urma să fie înfăptuit. Fiul a împlinit Legea şi a purtat pedeapsa cuvenită păcatelor noastre, satisfăcând dreptatea lui Dumnezeu. În cele din urmă, numai Duhul Sfânt ne poate învăţa despre starea noastră păcătoasă, ne poate arăta nevoia de un Mântuitor, ne poate face în stare să credem în Hristos, ne poate explica Scripturile şi ne poate ajuta să predicăm Cuvântul.

Domnul mi-a dat puterea să pun la încercare acest ultim aspect al Duhului Sfânt lăsând deoparte comentariile mele şi aproape orice altă carte şi citind pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu. În prima seară când m-am închis în camera mea ca să mă rog şi să meditez asupra Scripturii, am învăţat mai multe lucruri în câteva ore decât în ultimele luni.

După întoarcerea mea la Londra, am hotărât să fac ceva pentru a-i ajuta pe fraţii mei de la seminar. Am sugerat să ne întâlnim în fiecare dimineaţă de la şase la opt ca să ne rugăm şi să citim Scriptura. După rugăciunea de seară, părtăşia mea cu Dumnezeu era atât de dulce încât continuam să mă rog până după miezul nopţii. Apoi mergeam în camera unui frate şi ne rugam împreună până la unu sau două dimineaţa. Chiar şi atunci eram câteodată atât de plin de bucurie încât nu puteam dormi. La ora şase dimineaţa îi adunam din nou pe fraţi pentru rugăciune.

După ce trecuseră zece zile de când eram în Londra şi fusesem obligat să rămân în casă din cauza studiilor mele, sănătatea mea a început din nou să se înrăutăţească. Am hotărât să nu îmi mai consum puţina energie ce îmi mai rămăsese pe studiu, ci să mă apuc să lucrez pentru Domnul. Am scris Societăţii Misionare şi i-am rugat să mă trimită de îndată în lucrare. Ei nu mi-au trimis niciun răspuns, dar au continuat să mă susţină în timpul studiilor mele.

După şase săptămâni de aşteptare în care am căutat să lucrez pentru Domnul, mi-a trecut prin minte că ar trebui să încep să lucrez printre evreii din Londra fie că aveam titlul de misionar sau nu. Distribuiam tractate printre evrei şi îi invitam să vină să stăm de vorbă despre lucrurile lui Dumnezeu. Le predicam în locurile unde ei se adunau şi citeam în mod regulat Scripturile împreună cu aproximativ cincizeci de băieţi evrei. Am avut onoarea să fiu ocărât şi tratat cu răutate din pricina numelui lui Isus. Totuşi, Domnul mi-a dat har şi niciodată nu am fost reţinut de la lucrare din cauza vreunui pericol sau a posibilităţii de a suferi.

Spre sfârşitul anului 1829, am început să mă îndoiesc că a fi susţinut de Societatea Londoneză era un lucru corect. Mi se părea un lucru nebiblic ca un slujitor al lui Hristos să se pună sub controlul şi îndrumarea altcuiva decât a Domnului. Am corespondat cu Societatea pe acest subiect şi am încheiat relaţia noastră în absolută bunătate şi dragoste. Acum eram liber să predic Evanghelia oriunde îmi deschidea Domnul o uşă.

În decembrie am stat împreună cu câţiva prieteni creştini care locuiau în Exmouth. A doua zi după sosirea mea, un frate mi-a spus: „De o lună mă rog ca Domnul să facă ceva în Lympstone, o parohie mare unde este puţină lumină spirituală. Cred că ţi s-ar permite să predici acolo.” Gata să vorbesc despre Isus oriunde Domnul ar fi deschis o uşă şi dorind să fiu credincios adevărurilor pe care El mi le arătase, am mers acolo. Am primit cu uşurinţă permisiunea să predic de două ori în următoarea duminică.

Dumnezeu m-a binecuvântat şi m-a încurajat pe măsură ce eu lucram pentru împărăţia Sa. Am început să fiu sensibil faţă de Duhul Său. El m-a învăţat cum să studiez şi mi-a descoperit mai mult din Cuvântul Lui. Mi-au fost deschise mai multe oportunităţi ca să predic, şi mă bucuram să îl slujesc pe Domnul meu Isus.

 

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2016/09/george-muller-si-misiunea-de-la-bucuresti/

Older posts «

» Newer posts

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: