Peter Masters – Trei volume valoroase

Recent, la Editura Făclia, au fost publicate trei volume scrise de Peter Masters, pastor al bisericii Metropolitan Tabernacle din Londra începând cu anul 1970. Recomandăm lectura atentă a acestor cărţi din care redăm mai jos scurte fragmente.

Credinţa. Marile adevăruri ale creştinismului

Pornim în această explorare a marilor adevăruri creştine privind pentru o clipă nu la Creator, ci la creatură, pentru că în timp ce Dumnezeu este infinit mai măreţ şi mai glorios decât omul, acesta din urmă a fost creat să fie unic pe pământ, având un suflet cu calităţi remarcabile. Omul este apogeul, punctul culminant al activităţii creatoare a lui Dumnezeu. Nu există tragedie mai mare sau întuneric mai adânc decât cele în care trăiesc aceia care trec prin viaţă fără să-şi cunoască locul şi capacităţile în planul lui Dumnezeu.

Cunoaşterea clară a alcătuirii fiinţei umane este fundamental esenţială pentru înţelegerea vieţii şi constituie o motivaţie pentru om de a-L căuta pe Dumnezeul veşnic. Dacă societatea seculară ar da dovadă măcar de o frântură de înţelegere a naturii unice a omului, omenirea n-ar mai fi devalorizată la nivelul animalului superior, valorile morale n-ar mai fi rebutate, iar Creatorul n-ar mai fi tratat cu atâta indiferenţă.

Textul de bază care ne vorbeşte despre sufletul omului este cel din Geneza 2:7 – „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Prin aceste cuvinte se afirmă natura unică a fiinţei umane al cărei trup este făcut din materie existentă, sufletul fiind pus însă în trup prin puterea lui Dumnezeu. În schimb, despre animale se spune foarte limpede că au fost create numai din ţărână. Mai mult, omul este singurul despre care se spune că a fost făcut „după chipul lui Dumnezeu”, prin aceasta stabilindu-se clar că el este făcut superior oricărui animal.

Omul este compus, aşadar, din două „elemente”, un trup şi un suflet, primul fiind material şi trecător, iar al doilea fiind imaterial şi nemuritor. Sufletul este omul real, el reprezintă identitatea sau personalitatea unică a omului. Biblia face în permanenţă deosebirea între suflet şi trup, descriind uneori trupul ca veşmântul sufletului sau ca un cort ori o casă a sufletului. La moarte, chiar dacă trupul va fi lăsat deoparte, sufletul va continua să existe. Trupul se va face din nou ţărână, în timp ce sufletul va rămâne pentru totdeauna conştient şi activ, fie în rai alături de Dumnezeu, fie alungat de la faţa Lui.

În Biblie, sufletul este descris drept organul raţiunii şi totodată sălaşul emoţiilor şi al voinţei. Pentru că nu este ceva material, el nu poate fi observat printr-o disecţie a trupului sau a creierului, cu toate că întrebuinţează creierul. Cei necredincioşi râd de conceptul de suflet, afirmând că toate gândurile şi activităţile omului sunt în întregime rezultatul unor procese chimice care au loc în creier. În opinia lor, sufletul este o invenţie din vremuri demult apuse când oamenii nu cunoşteau rolul celulelor din creier. Totuşi, s-a ştiut dintotdeauna că creierul este vehiculul folosit de suflet pentru a funcţiona, „centrul de comandă” al sufletului, întrucât până şi oamenii din vechime ştiau că dacă cineva primeşte o lovitură serioasă în cap, creierul său va suferi o zdruncinătură puternică, iar persoana îşi va pierde claritatea gândirii, riscând chiar să nu-şi mai revină niciodată pe deplin. Ei au înţeles că sufletul are nevoie de creier pentru a se putea raporta la lumea materială. Sufletul însă este mai mult decât creierul, cuprinzând, după cum am spus-o deja, şi mintea, voinţa şi emoţiile, împreună cu personalitatea şi „duhul”; acesta din urmă reprezintă capacitatea persoanei de a desfăşura activitatea spirituală. Sufletul foloseşte creierul întocmai cum un muzician foloseşte un instrument pentru a produce muzică. Iată de ce unele trăsături de personalitate sunt moştenite, deoarece creierul, ca instrument, seamănă cu cel al părinţilor.

Scriptura spune însă că în spatele creierului stă o personalitate independentă – un suflet – şi că nu există doi oameni care să fie întocmai la fel ori să reacţioneze exact în acelaşi fel într-o anumită situaţie. Dacă scepticii spun că în capul unui om nu se află o persoană sau o minte independentă, ci doar un calculator complex, Biblia afirmă că sufletul omului este unic între fiinţele create de Dumnezeu şi răspunzător înaintea Creatorului său. Naşterea unui om reprezintă începutul istoriei unui suflet veşnic şi nemuritor, care nu a existat până în acel moment.

Viaţa personală de credinţă

Pavel pare să fi fost extrem de conştient de datoria pe care o avea faţă de Duhul Sfânt, când a spus: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Cristos şi pentru dragostea Duhului …” (Romani 15:30). Cum L-a iubit el pe Duhul Sfânt! În textul acesta Pavel vrea să ne spună că dacă L-am iubi cu adevărat pe Duhul, nu L-am întrista, ci ne-am ruga mai mult ca oricând pentru înaintarea Evangheliei. Îndemnul de a „nu-L întrista pe Duhul Sfânt” este făcut în contextul trăirii sfinte, al dezbrăcării de omul cel vechi şi al îmbrăcării cu cel nou. Vorbirea trebuie ţinută în frâu, fie că e vorba de remarci lăudăroase, lumeşti, necinstite, exagerate, necurate şi desfrânate, fie de cuvinte pline de amărăciune, bârfitoare şi care rănesc.

Cum Îl întristăm pe Duhul Sfânt? Ignorând mustrările de conştiinţă pe care le pune în noi Duhul şi neglijând nevoia de a ţine în frâu cuvintele sau faptele ofensatoare. Dacă suprimăm aceste imbolduri şi păcătuim cu nepăsare, atunci după o vreme ele vor înceta să se mai facă simţite în conştiinţa noastră, conştiinţa va deveni inactivă, iar noi vom cădea tot mai adânc într-un limbaj şi o trăire păcătoase, pierzând orice comuniune cu Dumnezeu şi binecuvântările din partea Lui. În mod similar, dacă încetăm să ne mai rugăm pentru a fi buni, miloşi şi iertători faţă de alţii, atunci Îl întristăm pe Duhul care lucrează la dezvoltarea şi aplicarea acestor virtuţi în viaţa noastră (Efeseni 4:29-32). Să ne mai punem o dată întrebarea: Oare n-am lua mult mai în serios impulsurile şi îndemnurile conştiinţei dacă ne-am aduce aminte şi am trata cu seriozitate faptul că Acela care lucrează la sfinţirea şi dezvoltarea noastră este Dumnezeul care locuieşte în noi?

Poate ne va fi de ajutor să luăm în considerare câteva dintre motivele posibile pentru care Duhul Sfânt este întristat de către noi. Primul motiv pentru care Duhul Se întristează este pentru că El este sfânt. Cel sfânt este ofensat atunci când aceia pe care îi locuieşte preferă să se bălăcească în lucruri care pentru El sunt murdare şi respingătoare. Cel pe deplin curat şi sfânt vrea să-Şi facă locuinţa în viaţa noastră, dar noi întreţinem şi păstrăm în viaţa noastră gânduri şi lucruri care-L rănesc profund. Duhul Se mai întristează şi în momente când nesocotim lucrarea pe care a făcut-o în trecut în sufletele noastre. Printr-o lucrare de regenerare, Duhul a fost Cel care ne-a deschis inimile la mesajul Evangheliei, înmuind voinţa noastră împotrivitoare, deschizându-ne ochii la starea noastră spirituală precară, aducându-ne la o convingere profundă cu privire la păcat şi arătându-ni-L pe Cristos Domnul ca singurul Mântuitor. Apoi ne-am predat lui Cristos, ne-am încredinţat Lui, dar în prezent nu mai acordăm prea multă atenţie păstoririi Duhului, iar în termeni practici abia dacă mai recunoaştem existenţa Lui.

Duhul Se mai întristează şi din pricina nesocotirii lucrării pe care a făcut-o Cristos pentru noi. Cine ştie mai bine decât El şi Tatăl ce mare preţ a plătit Mântuitorul pentru răscumpărarea fiecărui suflet? Greutatea eternă, zdrobitoare a păcatului a fost luat de Cristos pentru a ne răscumpăra şi a deveni Cristosul nostru şi Împăratul nostru vizibil din gloria eternă. Dar cum Îl răsplătim noi? Foarte adesea printr-o umblare inconsecventă, tratând cu uşurătate datoria de a ne încuraja la sfinţenie, iar uneori slujind intereselor noastre pământeşti cu mai mult devotament decât faţă de lucrarea Domnului.

Duhul Sfânt este fără îndoială întristat şi din pricina noastră, deoarece El cunoaşte consecinţele pe care le atragem asupra noastră atunci când neglijăm atenţionările Lui, cum ar fi acelea că am putea pierde comuniunea cu Dumnezeu, eficienţa noastră în răspândirea Evangheliei, răspunsul la rugăciunile noastre şi bucuria creştină profundă. De asemenea, Duhul Se întristează şi din pricina efectului negativ pe care îl are umblarea noastră spirituală mediocră asupra lucrării lui Cristos atunci când tinerii credincioşi nu văd în noi niciun exemplu de sfinţenie şi zel, iar cei care ne văd umblarea, mai ales cei neîntorşi la Dumnezeu, constată neîncetat răceala şi inconsecvenţa noastră.

Duhul nu poate decât să Se întristeze în momente când neascultarea din Grădina Eden se repetă în inimile noastre; când în clipe de răzvrătire evităm să ne îndeplinim angajamentele faţă de lucrarea creştină, gândind în sinea noastră în termeni precum cei ai şarpelui: „A zis Dumnezeu că vor exista consecinţe?” Dacă mândria creşte, iubirea de sine se măreşte, sau dacă zgârcenia preia controlul ori nerecunoştinţa se adânceşte, atunci Duhul Se va întrista din pricina noastră într-o măsură pe care n-o putem înţelege.

În tot ceea ce am afirmat despre îndemnurile Duhului Sfânt, nu vrem să încurajăm ideea conform căreia Duhul mai are de descoperit credincioşilor lucruri care nu sunt prezentate în Biblie. De exemplu, El nu are să ne mai descopere învăţături dacă acestea nu se regăsesc deja în Biblie, deoarece Scriptura ne învaţă clar că tot ce trebuie să ştim ne-a fost revelat o dată pentru totdeauna în Cartea lui Dumnezeu. Biblia este autoritatea completă, deplină şi suficientă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru mântuire, pentru trăirea vieţii creştine şi pentru trăirea bisericilor.

Toate pretenţiile unora din zilele noastre de a avea acces la noi descoperiri prin intermediul viziunilor sau al unor cuvinte de descoperire sunt total eronate. Duhul Sfânt însă stimulează constant conştiinţa, ne aduce aminte de versete din Scriptură, ne ajută să înţelegem Biblia (dacă cerem cu smerenie şi folosim regulile corecte de interpretare a Bibliei) şi chiar ne aminteşte de datoriile spirituale şi de alte lucruri importante pe care s-ar putea să le uităm. În mod frecvent, în timp ce reflectăm la bogăţiile Cuvântului, El creează în noi o bucurie imensă şi o înaltă apreciere faţă de acest Cuvânt. Duhul Sfânt, care are toată puterea şi care locuieşte în credincioşi, interacţionează constant cu ei, dar niciodată într-o manieră prin care să ocolească sau să cauzeze neglijarea Cuvântului infailibil pe care li l-a revelat deja.

Credinţă, îndoieli, încercări, siguranţă

Credinţa perseverentă este esenţială pentru a primi răspuns la rugăciuni, pentru o slujire eficientă, pentru stabilitate spirituală şi pentru o adevărată părtăşie cu Domnul. Cartea de faţă răspunde la o serie de întrebări despre credinţă, ca de pildă:

Cum am putea evalua starea credinţei noastre?

Cum poate fi consolidată credinţa?

Care sunt cele mai periculoase îndoieli?

Cum ar trebui abordate îndoielile dificile?

Care este atitudinea biblică faţă de încercări?

Cum putem şti dacă necazurile ne sunt date drept pedeapsă sau spre a ne şlefui caracterul?

Ce putem face pentru a dobândi siguranţa mântuirii?

Care sunt izvoarele siguranţei mântuirii?

Poate un credincios să comită păcatul de neiertat?

Cum anume simţim prezenţa Domnului?

La aceste întrebări, dr. Peter Masters dă răspunsuri însoţite de multe sfaturi pastorale şi fundamentate pe Scriptură.

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2017/04/peter-masters-trei-volume-valoroase/

Charles Spurgeon – Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta

Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău, şi nu lepăda învăţătura mamei tale: leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât. Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat, şi îţi vor vorbi la deşteptare! Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea Sunt calea vieţii. (Proverbe 6:20-23)

Avem aici sfatul împăratului Solomon, care, cu drept cuvânt, este socotit ca unul din cei mai înţelepţi oameni; în adevăr, cine ar vrea să întreacă în înţelepciune pe fiul lui David, împăratul lui Israel, ar trebui să fie foarte înţelept. Se cade deci să luăm aminte la cuvintele lui Solomon. Chiar celui mai înţelept dintre tineri îi este de folos să asculte ce are să-i spună un om încercat ca Solomon. Sunt dator, totuşi, să vă aduc aminte că Proverbele sunt insuflate de Unul mai mare decât Solomon, şi anume de Duhul Sfânt. Ele sunt nu numai nişte podoabe scoase din minele pământeşti, ci şi nişte comori căzute din înălţimile cereşti. Sfaturile care ni se dau aici sunt deci nu numai ale unui om înţelept, ci şi ale înţelepciunii dumnezeieşti, care ne vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voiţi să fiţi fii ai înţelepciunii? Atunci veniţi să vă aşezaţi la picioarele lui Solomon. Voiţi să fiţi înţelepţi duhovniceşte? Atunci veniţi să ascultaţi ce are să vă spună Duhul lui Dumnezeu prin gura unui om înţelept. Aş vrea să vă arăt că mulţi ajung să fie adevăraţi creştini prin pilda părinţilor lor.

Din nefericire, nu toţi au avut parte de astfel de părinţi. Sunt unii care, în copilăria lor, au avut parte de pildele rele şi n-au fost îndrumaţi spre bine de părinţii lor. S-au născut şi au crescut în familii stăpânite de tot ce era împotriva temerii de Dumnezeu; şi, totuşi, au fost scoşi din mijlocul răului (abia de ar fi în stare să spună cum), aşa cum a fost scos Avraam din Ur, din Haldeea.

Mă minunez de puterea nemărginită a harului lui Dumnezeu, care a lucrat cu astfel de oameni şi a făcut ca ei să fie, în familiile lor, cei dintâi care au primit pe Domnul Isus. Voi, aceia cu care aşa s-au petrecut lucrurile, se cade să mulţumiţi mult lui Dumnezeu pentru aceasta. Ar trebui să ţineţi seama mereu de acest lucru ca nu cumva copiii voştri să aibă de suferit aceleaşi pagube pe care le-aţi suferit voi. Fiindcă Domnul S-a uitat cu bunăvoinţă la voi, faceţi în aşa fel încât casele voastre să fie locuri sfinte pentru Domnul! Creşteţi-vă copiii în aşa fel încât să li se dea putinţa să slujească Domnului!

Sunt iarăşi mulţi alţii care n-au gustat îndeajuns binele preţios de care au avut parte prin educaţia evanghelică ce li s-a dat. După părerea mea, experienţa tatălui este cea mai bună dovadă pe care o poate avea un tânăr despre adevăr. Tatăl meu n-ar fi spus niciodată un neadevăr, îndeosebi fiului său. Dacă el, deci, după ce a slujit Domnului 50 de ani, ar fi descoperit că adevăratul creştinism se sprijină pe minciună, ar fi spus-o, dacă nu în gura mare la toată lumea, cel puţin fiului său la ureche: „Fiul meu, te-am dus în rătăcire. Am ajuns să văd că m-am înşelat”. Când însă nu de mult am văzut pe tatăl meu, el nu mi-a spus aşa ceva. Am vorbit despre credincioşia pe care i-a arătat-o Dumnezeu lui şi tatălui lui, iubitului meu bunic, acum răposat. De câte ori mi-au povestit amândoi că ei, într-o îndelungată viaţă de încercări, au găsit ca fiind adevărate toate făgăduinţele lui Dumnezeu!

În ce mă priveşte, n-aş fi fost atât de lipsit de judecată încât să mă bucur că şi copiii mei au apucat pe aceeaşi cale şi se silesc să predice cu toată puterea acelaşi adevăr a cărui vestire este bucuria mea, dacă aş fi ajuns la încredinţarea că mă aflu în rătăcire. Dragul meu, dacă ai un tată credincios cu adevărat, sileşte-te să vezi cât de adevărată este credinţa lui! El îţi spune lucrul acesta şi, în acelaşi timp, este pentru tine şi un martor sincer şi cinstit; de aceea te îndemn stăruitor să nu părăseşti pe Dumnezeul tatălui tău.

Cred iarăşi că una din cele mai gingaşe legături ale unui tânăr sau ale unei tinere este dragostea mamei. Cineva poate să ocolească legea tatălui, dar cine ar putea să calce în picioare dragostea mamei? Nu ştii cum se ruga ea cu tine şi pentru tine? Poate că ai încercat să te abaţi de la credinţă, dar amintirea mamei tale credincioase te-a oprit de la aceasta. Am auzit de cineva care a spus că, fără viaţa şi moartea mamei lui, el ar fi căzut în necredinţă. Da, unor astfel de dovezi greu poate să li se împotrivească cineva şi am nădejdea că n-ai să îndrăzneşti niciodată să nu ţii seama de ele. Îţi aduci aminte fără îndoială de răbdarea ei tăcută, când multe din cele ce se întâmplau în casă puteau s-o tulbure. Ştii bine cât de blândă şi de bună era ea când tu începeai să te superi şi să te mânii. Poate că nici nu-ţi închipui cât rău îi făcea şi câte nopţi nedormite îi pricinuia faptul că fiul ei nu iubea pe Dumnezeul ei. Te îndemn deci, pe temeiul iubirii pe care i-o porţi: dacă ai primit de la ea lucruri bune, păstrează-le şi nu le arunca! Şi dacă n-ai avut de la ea cine ştie ce lucruri deosebite, cel puţin sinceritatea şi iubirea ei duioasă să te încredinţeze că în credinţa ei după Scriptură este adevăr. Nu asculta deci de camarazii tăi care te îndeamnă, poate, să dispreţuieşti acel adevăr. „Fiul meu, păzeşte sfaturile tatălui tău şi nu lepăda învăţătura mamei tale!”.

Gândesc că pentru orice tânăr şi pentru orice tânără care au părinţi credincioşi, cea mai bună cale de ales este calea pe care-i poate duce credinţa dreaptă a părinţilor lor. Poate că în multe lucruri i-am întrecut pe părinţii noştri. Tinerii sunt atât de sprinteni şi de învăţaţi încât bătrânii rămân în urma lor! Aşa gândeşte şi aşa vorbeşte cutare îngâmfat, care, dacă ar fi ajuns la mai multă înţelepciune, n-ar fi aşa de înfumurat. Dar oricum ar fi el, eu, care nu sunt încă în rândul bătrânilor, dar nici într-al tinerilor, îndrăznesc să spun că, în ce mă priveşte, doresc să păstrez toate învăţăturile pe care le-au ţinut credincioşii adevăraţi din familia mea. Şi mă gândesc, iubiţi prieteni, că voi, care aţi văzut viaţa de credinţă a înaintaşilor voştri, veţi fi destul de înţelepţi ca să vă gândiţi bine înainte de a lua o hotărâre într-un fel sau într-altul.

Eu nu cred că acela care porneşte pe calea vieţii într-un fel rânduit şi binecuvântat de Dumnezeu începe prin a arunca în vânt tot ce a ţinut familia lui credincioasă. Nu doresc să moştenesc lucruri de aur şi de argint, dar chiar dacă ar fi să mor de o mie de ori, tot n-aş putea să părăsesc pe Dumnezeul tatălui meu credincios. Socotesc această moştenire drept averea mea şi vă rog şi pe voi, tineri şi tinere, să faceţi acelaşi lucru. Nu lepădaţi lucrurile bune rămase de la cei credincioşi; nu aruncaţi ocară peste scutul credinţei tatălui vostru! Dumnezeu să vă dea înţelepciune să înţelegeţi că cel mai bun drum spre o viaţă aleasă este să vă purtaţi ca şi aceia care v-au crescut în frica lui Dumnezeu.

Cu învăţăturile primite de la părinţii noştri, Solomon ne îndeamnă să facem două lucruri. Cel dintâi este: „Leagă-le necurmat de inima ta!”. Ele sunt vrednice de a fi iubite. Arată că le iubeşti prin faptul că le legi la inimă. Inima este centrul vieţii; fă deci ca acolo să locuiască evlavia; iubeşte lucrurile lui Dumnezeu! Dacă i-am face pe tineri şi pe tinere să fie religioşi, dar fără să iubească în adevăr evlavia, n-am avea de-a face decât cu nişte făţarnici, lucru pe care nu-l dorim. N-am vrea să ziceţi dinafară că vă bucuraţi de ceea ce, de fapt, vă lasă reci. Însă rugăciunea noastră este — o, de ar fi şi a voastră tot aşa — ca voi să vă legaţi aceste lucruri de inimă. Ele sunt vrednice ca pentru ele să trăieşti şi să mori; aceste adevăruri nemuritoare ale unei vieţi cu Dumnezeu, ieşită din moartea lui Isus Hristos, sunt mai de preţ decât toată lumea. „Leagă-le necurmat la inimă!”.

Şi pentru că Solomon n-ar fi vrut să ţinem ascunse aceste lucruri, ca şi cum ne-ar fi ruşine cu ele, adaugă: „Atârnă-le de gât!”. Ele sunt vrednice să fie arătate cu cea mai mare îndrăzneală. Aţi văzut vreodată pe primar împodobit cu eşarfa lui tricoloră? Lui nu-i este ruşine cu ea. Ei bine, voi care iubiţi cu adevărat pe Dumnezeu, atârnaţi-vă credinţa de gât! Să nu vă fie deci ruşine cu ea, ci purtaţi-o ca pe podoaba voastră, aşa cum primarul îşi poartă eşarfa lui. Dacă sunteţi între alţii, să nu vă fie ruşine să mărturisiţi că sunteţi creştini. Dacă însă este o tovărăşie (societate) la care voi, ca oameni credincioşi, nu puteţi lua parte, să nu vă duceţi acolo. Fiecare să-şi zică în sine însuşi: „Nu vreau să merg acolo unde n-ar putea să meargă şi Domnul meu cu mine”.

Veţi vedea că o astfel de hotărâre vă va fi de mare ajutor, când va fi vorba să alegeţi unde să mergeţi şi unde să nu mergeţi. De aceea încă o dată: „Leagă-le necurmat la inimă şi atârnă-le de gât!”. Dumnezeu să vă ajute să urmaţi astfel părinţilor voştri credincioşi, care au mers înaintea voastră pe calea mântuirii!

Nădăjduiesc că nu sunt prea sentimental când încerc să fac pe unii din voi să fie înduioşaţi spre a-şi dovedi dragostea faţă de părinţii lor. În timpul vieţii mele am văzut de multe ori lucruri care m-au zguduit. Un tată iubitor, un creştin adevărat, ce brazde de tristeţe avea pe faţă, când a venit la mine cu vestea că fiul lui a ajuns la închisoare! Am cunoscut doi tineri care căutaseră şi găsiseră serviciu în oraş. S-au apucat să fure, au fost prinşi, dar au fost achitaţi; din nefericire însă au căzut apoi pe mâna unei femei stricate şi au ajuns vai de ei! Câteodată, numai uşurătatea şi lipsa fricii de Dumnezeu împing pe tinere şi tineri la fapte de ruşine. Pe unii ca aceştia aş vrea să-i fac să-şi dea seama de nenorocirea care cade nu numai supra lor, ci şi asupra mamei lor de acasă, când aude că Ionel şi-a pierdut serviciul, fiindcă n-a fost cinstit. Ah, dacă ar putea ei să vadă şi faţa tatălui când primeşte o astfel de veste! Sărmanul om rămâne uluit şi zice cu amar: „Până acum numele familiei mele n-a fost pătat cu nimic!”. Dacă s-ar fi desfăcut pământul sub tatăl credincios sau dacă mama evlavioasă ar fi putut să meargă de-a dreptul în mormânt, amândoi ar fi ales mai bine acest lucru decât viaţa de amar care a dat peste ei. De aceea, îndemnul meu către voi, tineri şi tinere, este să nu vă ucideţi părinţii, cărora le datoraţi viaţa; să nu aduceţi ocară asupra celor ce v-au crescut! Vă rog să căutaţi pe Dumnezeul tatălui vostru, pe Dumnezeul mamei voastre, să vă predaţi Domnului Hristos şi să trăiţi în totul pentru El.

Solomon spune mai departe că adevărata temere de Dumnezeu este călăuza noastă în toate împrejurările. În versetul 22, el spune că nimic nu ne ajută aşa de mult ca temerea de Dumnezeu. El zice: „Te va însoţi în mersul tău”, iar la deşteptare, nimic nu poate să-ţi bucure sufletul ca ea: „Îţi va vorbi la deşteptare”. Nu am de gând să stăruiesc mai mult asupra acestor lucruri, ci vreau să mai adaug numai câteva cuvinte. Dacă eşti foarte ocupat, temerea de Dumnezeu îţi va fi de cel mai mare ajutor. Dacă mâna ta are de făcut multe treburi şi dacă, pe de altă parte, capul tău e plin de gânduri, nimic nu poate să-ţi fie mai de folos decât credinţa bine întemeiată că ai un Dumnezeu, la care poţi să alergi, că ai un Mântuitor, în care poţi să te încrezi, şi că ai un cer, în care mergi. Iar când te vei sui în pat, fie pentru că vrei să te odihneşti, fie pentru că eşti bolnav, vei vedea că nimic nu este mai în măsură să-ţi facă perna moale şi să-ţi dea odihnă ca încredinţarea că, prin sângele scump al lui Hristos, păcatele îţi sunt iertate, că eşti sigur şi bine adăpostit în Domnul şi că ai în El viaţa veşnică.

(Fragment din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2017/01/charles-spurgeon-cinsteste-pe-tatal-tau-si-pe-mama-ta/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: