Catehismul baptist, Benjamin Keach (1689)

Prin bunăvoinţa lui Ninel Lazăr, administratorul site-ului Ministerul Afacerilor Eterne și traducătorul acestui material, puteţi citi şi descărca primul Catehism baptist, scris de Benjamin Keach, în 1689. În curând, acesta va fi disponibil și pe wdjd.ro.

Benjamin Keach s-a născut în 1640 în orăşelul englez Stokehaman. În ciuda faptului că părinţii săi nu şi-au putut permite să îl dea la şcoală, el a fost atât de îndrăgostit de studiul Bibliei şi de lectură, încât a abandonat orice altă preocupare. Studiind Scripturile, şi-a format convingerile baptiste, apoi la vârsta de 15 ani s-a alăturat unei biserici baptiste, care l-a botezat, şi l-a încurajat să îşi folosească darurile în predicare. La vârsta de 18 ani, Benjamin Keach avea să predice pentru prima oară, dar, după numai 2 ani, avea să ajungă în închisoare tocmai pentru acest lucru.

La 24 ani i s-a cerut să scrie o carte pentru copii conţinând principalele aspecte de învăţătură baptistă, datorită căreia a fost arestat şi pus în închisoare, cărţile puse pe piaţă confiscate, şi a fost obligat la plata unei amenzi de 20 de lire sterline (echivalentul a circa 3500 Euro astăzi). În plus, a fost obligat să stea închis în cuşcă în două oraşe, şi să privească de acolo cum cărţile lui erau arse în piaţa publică. Deşi era un obicei în acea vreme ca oamenii care asistau la astfel de pedepse să arunce cu ouă în persoana pedepsită, ei l-au tratat cu respect pe Keach şi au ascultat predicile lui în toată perioada cât el a stat închis în acele cuşti, cu excepţia reprezentanţilor autorităţilor de represiune de atunci, care încercau să îl întrerupă sau să îl ameninţe ca să-l determine să nu mai predice.
Benjamin Keach a fost unul dintre cei mai curajoşi apărători ai învăţăturilor baptiste în acea vreme, fiind printre cei mai aprigi critici ai botezului pruncilor şi a botezului prin stropire, considerându-le nebiblice.
Benjamin Keach a devenit pastor la vârsta de 28 ani, şi a slujit în biserica lui până la sfârşitul vieţii, deşi cu intermitenţe, întrucât a fost încarcerat destul de frecvent pentru predicile lui. Începând cu anul 1672, odată cu aprobarea declaraţiei indulgenţei în Anglia, congregaţia păstorită de Keach a putut să se exprime liber, şi şi-a putut construi propriul locaş de închinare, acesta fiind ulterior locul unde au predicat alţi slujitori ai Domnului Isus cunoscuţi pentru contribuţiile lor deosebite la învăţătura baptistă, precum John Gill sau Charles Spurgeon.

Keach a fost şi unul dintre apărătorii închinării în cântare în adunările baptiste, fiind autorul uneia dintre cele mai apreciate cărţi de imnuri creştine din toate timpurile, denumită Spiritual Melody (Cântări Spirituale).

Datorită predicilor lui şi a radicalismului manifestat în învăţăturile şi trăirea lui şi a celor care i-au fost aproape, Benjamin Keach a fost atât de urât de reprezentanţii bisericii anglicane, încât deseori el a fost ţinta tentativelor de ucidere din partea acestora.

Deşi unii comentatori spun că în fapt nu Benjamin Keach ar fi autorul „Catehismului baptist”, probabilitatea ca el să fi fost autorul este totuşi mare, cunoscut fiind pentru convingerile sale puternic baptiste.

„Catehismul baptist” este şi astăzi un document de referinţă pentru credincioşii baptişti de pretutindeni, fiind utilizat în special pentru educaţia religioasă în familiile de credincioşi şi pentru introducerea copiilor în învăţăturile Sfintei Scripturi de către părinţii lor.
Benjamin Keach a murit la vârsta de 68 de ani, după 36 de ani de pastorat şi după o multitudine de perioade de persecuţie şi încercări.

Ninel Lazăr, editor

2011

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/04/catehismul-baptist-benjamin-keach-1689/

Tratat despre har, Jonathan Edwards (1)

Capitolul I: [Arătând] că harul comun și harul mântuitor diferă nu doar calitativ, dar și în natură și caracter

Astfel de sintagme precum har comun și har special sau mântuitor pot fi înțelese ca semnificând fie diferite categorii de influență a Duhului lui Dumnezeu asupra inimilor oamenilor, fie diferite roade și efecte ale acelei influențe. Se presupune uneori că Duhul lui Dumnezeu are o anumită influență asupra minților oamenilor care nu sunt creștini adevărați și [se presupune] că acele dispoziții, alcătuiri și exerciții ale minților lor care au o tendință bună, dar care sunt comune cu acelea ale sfinților, se datorează într-o oarecare măsură influenței sau ajutorului Duhului lui Dumnezeu. Dar deoarece sunt anumite lucruri în inimile creștinilor adevărați care sunt caracteristice acestora și care sunt mai minunate decât orice alt lucru găsit în cei necredincioşi, se presupune că există o acțiune diferită a Duhului lui Dumnezeu și că valoarea care o deosebește se datorează unei influențe și unui ajutor mai mari decât virtuțile celor nemântuiţi.

Aşa că uneori sintagma har comun este folosită pentru a arăta acel tip de acțiune sau influență a Duhului lui Dumnezeu căreia i se datorează acele câștiguri religioase sau morale care sunt comune atât sfinților, cât și păcătoșilor, și astfel implică la fel de mult ajutor comun; uneori acele câștiguri morale sau religioase, care sunt roadele acestui ajutor, sunt intenționate.

În același fel, sintagma har special sau mântuitor este folosită uneori ca referindu-se la aceea categorie sau caracteristică specifică de acțiune sau influență a Duhului lui Dumnezeu, prin care acțiunile și realizările mântuitoare iau forma evlaviei, care este același lucru cu ajutorul special sau mântuitor; sau poate să semnifice aceea virtute mântuitoare distinctivă, care este roada acelui ajutor. Această sintagmă este mai frecvent înțeleasă în cel de-al doilea sens, nu ca ajutor comun și special, ci ca virtute comună și specială sau mântuitoare, care este rodul acelui ajutor. Astfel trebuie înţeleasă respectiva sintagmă în acest context.

Harul mântuitor sau special definit astfel nu este diferit de harul comun doar în ceea ce privește calitatea, ci total diferit în natură și caracter; oamenii naturali nu numai că nu au nevoie de un grad suficient de virtute pentru a fi sfinți, ci ei nu au parte de niciun fel de măsură din acel har ce se găsește în oamenii evlavioși. Acest fapt trebuie să-l prezint acum.

1. Acest lucru este clar din ceea ce spune Hristos în Ioan 3:6, unde, vorbind despre regenerare, El spune: „Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh.” Acum, oricare ar fi intenţia lui Hristos în folosirea termenilor carne și duh din acest verset, totuși este în mare parte dovedit și incontestabil faptul că Hristos doreşte aici să-i arate lui Nicodim necesitatea unei nașteri din nou, sau unei alte nașteri decât nașterea sa naturală, și că un om care a experimentat doar prima naștere nu are în inima sa nimic din ceea ce are nevoie pentru a intra în Împărăție. El nu are nimic din ceea ce Hristos numește duh, orice ar însemna acel lucru. Un om care a fost martor doar al unei nașteri naturale nu merge dincolo de ceea ce Hristos numește carne, oricât ar fi de cultivat și înflăcărat, el nu se poate ridica mai presus de carne.

E clar că, prin carne și duh, Hristos are în vedere aici două lucruri total diferite ca natură, care nu pot rezulta una din alta. Un om care nu este născut din nou nu poate avea nimic din aceea natură superioară cărnii, și de aceea trebuie să fim „născuți din nou”. Prin carne și duh se urmăresc câteva principii morale, esențe sau calități total diferite și opuse prin natura lor, idee ce reiese din alte texte, cum ar fi Galateni 5:17: „Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți”; versetul 19: „Şi faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: preacurvia, curvia,” ș.a.m.d; versetul 22: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea,” ș.a.m.d și Galateni 6:8: „Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viața veșnică.”; Romani 8:6-9: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace…” ș.a.m.d; 1 Corinteni 3:1: „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos.” Astfel este dovedit faptul că oamenii care au experimentat doar prima naștere nu au nici cea mai mică măsură din acel principiu moral (calitate) pe care îl deţin cei ce sunt născuți din nou, prin care ei au drept la Împărăția Cerurilor. Acest principiu sau calitate ia ființă, deci, prin nicio altă modalitate decât prin naștere, iar nașterea prin care se dobândește nu este și nu poate fi prima naștere, ci trebuie să fie nașterea din nou. Dacă oamenii care nu au drept la Împărăția Cerurilor pot avea ceva din Duhul, la fel ca și din carne, atunci argumentarea lui Hristos ar fi falsă. Este clar, din raționamentul lui Hristos, că aceia care nu sunt mântuiţi nu pot avea aceste două principii opuse în inima lor în același timp, ceva din carne și ceva din duh, poftind una împotriva celeilalte așa cum li se întâmplă celor evlavioși, ci ei au doar carne.

2. Este dovedit în continuare că singurul principiu în aceia care sunt aduşi la mântuire – aceia ce săvârșesc faptele bune care în limbaj scriptural sunt numite Duh și sunt puse în opoziție cu carnea – este acel principiu din care ceilalți oameni nu doar că nu au o oarecare măsură, ci nu au deloc din el, deoarece Scriptura arată printr-o negație dublă că acei ce nu au Duhul nu sunt ai lui Hristos. Romani 8:9: „Voi însă nu mai sunteți pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” și, de asemenea, [printr-o afirmaţie], că cei ce au Duhul sunt ai Lui, 1 Ioan 3:24: „Şi cunoaștem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.” Și locuirea Duhului lui Dumnezeu în inimile noastre este dovada unui semn sigur că avem drept la cer, Duhul fiind numit arvuna moștenirii viitoare (2 Corinteni 1:22, Efeseni 1:14), semn ce nu ar mai fi valabil dacă ceilalţi, care nu au drept la moștenire, ar putea deţine ceva din Duhul.

Da, cei ce nu sunt sfinți adevărați nu au nimic din Duhul, nici parte de moștenire cu El, și acest lucru este încă și mai evident, pentru că nu doar a avea o anumită umblare cu Duhul, ci a aparține Duhului este un semn sigur că eşti în Hristos. 1 Ioan 4:13: „Cunoaștem că rămânem în El și că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său”. Dacă cei ce nu sunt sfinți adevărați au o anumită măsură din acel principiu spiritual, chiar dacă ei nu au atât de mult, ci doar ceva ceva din el, atunci nu ar mai exista niciun semn că o persoană este în Hristos. Dacă cei ce nu au niciun interes pentru mântuirea în Hristos nu au nimic din Duhul, atunci ei nu deţin nici o măsură din acele daruri ce sunt roadele Duhului, menționate în Galateni 5:22: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,”. Acele roade sunt enumerate pentru ca noi să cunoaștem dacă avem Duhul sau nu.

3. Aceia ce nu sunt sfinți adevărați și nu se găsesc într-o stare de mântuire nu doar că nu au prea mult din acea natură sfântă și principiu divin care există în inimile sfinților, ci ei nu au deloc parte de așa ceva, pentru că se vorbește de o esenţă „părtașă naturii divine” ca fiind privilegiul caracteristic sfinților adevărați, (2 Petru 1:4). Este clar că apostolul vorbește aici despre sfinții adevărați. Cuvintele versetului mai sus menționat sunt: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”. În mod evident aici se vorbește despre „natura divină” și „poftă” ca despre două legi opuse în om. Aceia care sunt din lume, și care aparţin lumii, au doar cea din urmă lege (pofta); dar a fi părtaș naturii divine este considerată caracteristica acelora care se deosebesc și sunt separați de lume, prin harul suveran și gratuit al lui Dumnezeu care le dă tot ce privește viața și evlavia, dându-le cunoașterea de El, chemându-i la slavă și putere și făcându-le parte de promisiunile nespus de mari și scumpe ale Evangheliei, și care au fugit de stricăciunea care este în lume. De asemenea, se vorbește de o esenţă părtașă naturii divine, nu doar ca despre o caracteristică a sfinților, ci ca despre cel mai înalt privilegiu al lor.

traducere: Iulia Toma

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2011/04/tratat-despre-har-1/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: