În zilele și săptămânile care urmează voi publica pe site, în mai multe părți, Tratatul despre har al lui Jonathan Edwards. În ultimii ani, pastorul și teologul american din secolul al XVIII-lea a devenit mai cunoscut cititorului evanghelic din România prin traduceri precum Viaţa şi Jurnalul lui David Brainerd sau Jonathan Edwards despre trezire (Editura Perla Suferinței) și Supremația lui Dumnezeu în predicare – John Piper (Cartea Creștină).
Voi reda mai jos introducerea la scurta biografie a lui Jonathan Edwards scrisă de Benjamin B. Warfield pentru Encyclopedia of Religion and Ethics (1912). Articolul complet poate fi citit pe site-ul A Puritan Mind.
Jonathan Edwards, sfânt şi metafizician, teolog preocupat de trezirea spirituală, se evidențiază ca o figură proeminentă în viaţa intelectuală a Americii coloniale. Născut, crescut și trăindu-și întreaga viaţă la limita civilizaţiei, el și-a făcut auzit glasul oriunde oamenii au fost interesați de cele două mari teme care pot captiva gândirea umană – Dumnezeu şi sufletul. Un filozof francez cu prea puţină simpatie pentru preocuparea de căpătâi a lui Edwards scrie:
„Există puține nume din secolul al XVIII-lea care au devenit la fel de celebre precum cel al Jonathan Edwards. Criticii şi istoricii zilelor noastre au lăudat în termeni ditirambici vigoarea logică şi puterile creatoare ale unui scriitor pe care ei îl consideră (asemenea lui Mackintosh, Dugald Stewart, Robert Hall sau chiar Fiechte) a fi cel mai mare metafizician pe care America l-a dat până acum. Cine știe, se întreabă ei, la ce înălțimi ar fi ajuns acest geniu original, în cazul în care, în loc să se fi născut într-o ţară pe jumătate sălbatică, departe de tradiţiile filozofice şi ştiinţifice, s-ar fi ivit mai degrabă în lumea noastră veche, unde ar fi primit impulsul direct al minţii moderne? Poate că ar fi avut un loc între Leibniz şi Kant, printre fondatorii de sisteme nemuritoare, în locul muncii care l-a redus la o teologie sublimă şi barbară, care ne uimeşte raţiunea şi ne insultă inima, obiectul ororii şi, în același timp, al admiraţiei noastre.”
Celebritatea lui Edwards nu este, totuşi, una ipotetică. El nu a fost „un Milton mut și lipsit de glorie,” ci unul cu cea mai clară exprimare între contemporanii săi. Nici nu a fost un metafizician demn de toată admiraţia noastră, nici nu s-a arătat a fi un metafizician subtil. Speculaţiile sale ontologice – cărora li se datorează, în principal, recunoaşterea titlul de metafizician – țin de prima tinereţe şi au fost categoric respinse la vârsta la care cei mai mulți bărbați încep să devină preocupați de asemenea probleme.
După cum bine observă Lyon, teologia lui Edwards ține de anii maturității, de preocuparea sa constantă pentru studierea doctrinelor despre păcat şi mântuire. Aceste aspecte au fost abordate nu doar la nivel pur teoretic, ci mai ales prin prisma importanței lor practice.
Edwards a avut o remarcabilă înclinație spre filozofie, dar într-un sens chiar mai remarcabil, el a avut un deosebit gust pentru lucrurile divine. Și, prin urmare, „ne amintim de el nu în calitate de cel mai important dintre filozofii americani, ci, cu siguranță, de cel mai mare calvinist american.”
