Semnalez publicarea a două lucrări puritane deosebit de valoroase.
Cea dintâi, Aproape creștin. Falsul credincios demascat, a fost scrisă de puritanul Matthew Mead în 1661. Creștinii secolului nostru, obișnuiți să accepte carnalitatea, deșertăciunea lumeascăși compromisul ca parte a experienței creștine așa-zis normale, vor fi cu siguranțășocați de mustrarea lui Mead. Noi nu suntem învățați să auzim adevărul prezentat într-o modalitate atât de directăși în termeni atât de duri. Dar Matthew Mead nu este un diplomat. El este un predicator real, așa încât el vorbește cu acuratețea unui predicator real. Pe parcursul a 20 de afirmații, Mead elaborează un fel de portret robot al celui „aproape creștin”, al omului care stă la umbra pretenției sale de evlavie, de religiozitate, neștiind însă că terenul pe care el stă este alunecos, și că prăpastia care îi stăînainte e prea periculoasă pentru a nu fi luatăîn seama cu toată seriozitatea. Mead dă pe față vina celor care Îl onorează pe Hristos doar cu buzele, dar nu I se supun în practică. Argumentele sale sunt devastatoare, iar în final verdictul este clar. Cel „aproape creștin” este declarat vinovat.
A doua, Roagă-te Biblia. Ghid practic de folosire a Bibliei în rugăciune, este lucrarea lui Matthew Henry, publicată în 1711. Mulți dintre noi auzim și ascultăm cu urechile ciulite larg despre viețile puritanilor, despre umblarea lor cu Dumnezeu, despre rugăciunile lor. În unele aspecte, a reciti istoria puritanilor e ca și cum ne-am teleporta într-o lume care pare ireală, parcă nici nu ne-am imagina că s-ar putea retrăi o experiență ca a lor în zilele noastre. În privința rugăciunii, cine a citit sau ascultat vreodată Valea viziunilor, nu se poate să nu fi rămas îndrăgostit de pasiunea și înflăcărarea puritanilor în rugăciune. Dar care era secretul lor? Ei bine, avem cu toții la îndemână acest „secret” – Biblia. Pur și simplu, puritanii memorau versete din Scriptură, și apoi încercau să le folosească în rugăciunile lor.
