În secolul al cincisprezecelea, în comunitatea reformată din Olanda a apărut o dispută. Un grup de teologi a ajuns cunoscut sub numele de remonstranți (protestatari), deoarece au protestat împotriva a cinci articole din teologia reformată. Aceste cinci puncte au devenit ulterior cunoscute ca „cele cinci puncte ale calvinismului”, rezumate în cunoscutul acrostih TULIP. Literele acestui acrostih provin de la: Depravarea totală (Total depravity), Alegerea necondiționată (Unconditional election), Ispășirea limitată (Limited atonement), Harul Irezistibil (Irresistible grace) și Perseverența sfinților (Perseverence of the saints). Sinodul de la Dort a declarat greșeala remonstranților și a reafirmat cele cinci puncte ca parte integrantă a teologiei reformate ortodoxe.
După acest sinod, a apărut tendința de a privi teologia reformată doar prin intermediul celor cinci puncte. Deși aceste cinci puncte au un loc central în teologia reformată, în nici un caz ele nu sunt o prezentare exhaustivă a acestui sistem teologic. Teologia reformată înseamnă mult mai mult decât cele cinci puncte.
Teologia reformată nu este numai sistematică, ci are multe în comun cu alte denominațiuni care fac parte din creștinismul istoric. Reformatorii din secolul XVI nu au avut ca scop crearea unei noi religii. Ei nu doreau inovare, ci renovare. Ei erau reformatori, nu revoluționari. La fel cum profeții Vechiului Testament nu au lepădat legământul inițial făcut de Dumnezeu cu Israel, căutând însă să remedieze îndepărtarea poporului de la credința originală, reformatorii au încercat să readucă biserica la originile ei apostolice și biblice.
Deși reformatorii au respins tradiția bisericii ca sursă de revelație divină, ei nu au negat orice folos pe care îl poate avea tradiția creștină. Jean Calvin și Martin Luther i-au citat adesea pe părinții bisericii, în special pe Augustin. Ei au considerat că biserica a învățat multe în decursul istoriei și ei au dorit să păstreze ceea ce era bun din acea tradiție. De exemplu, reformatorii au recunoscut și acceptat doctrinele formulate de marile concilii ecumenice din istoria bisericii, inclusiv doctrina Trinității și a persoanei și lucrării lui Hristos, formulate la conciliile de la Niceea în 325 și Calcedon în 451.
Chiar și în Noul Testament putem vedea conflicte legate de tradiție. Adesea Isus se găsea prins cu fariseii și cărturarii în controverse legate de inviolabilitatea tradițiilor rabinice. El i-a mustrat pe farisei că ridică această tradiție omenească la nivel de autoritate divină, lucru care face ca prima să o compromită pe a doua. Din pricina acestei puternice mustrări la adresa tradițiilor omenești, suntem tentați să trecem cu vederea aspectele pozitive ale tradiției care a luat naștere în Noul Testament. Aici, termenul tradiție se referă la ceva care este „dat mai departe”. Pavel vorbește cu căldură despre tradiția Evangheliei în care lucra el. Fiecare generație de creștini are datoria de a da mai departe o tradiție. La fel cum israeliții erau chemați să dea mai departe, copiilor lor, tradițiile pe care Dumnezeu le instituise, și biserica este chemată să treacă în mâna generațiilor următoare tradiția apostolică.
Însă în acest proces există pericolul unor adăugiri făcute la tradiția apostolică opuse originalului. De aceea reformatorii au susținut că lucrarea lor de reformă nu era completă. Biserica este chemată să fie semper reformanda, „întotdeauna în reformă”. Fiecare comunitate creștină își creează propria cultură de obiceiuri și tradiții. Astfel de tradiții sunt adesea greu de depășit sau abandonat. Cu toate acestea, sarcina fiecărei generații este să examineze critic propriile tradiții, pentru a se asigura că sunt conforme cu tradiția apostolică.
Termenul evanghelic a devenit unul cunoscut în perioada Reformei, când era, practic, sinonim cu protestant. Istoricii au sugerat că cele două cauze majore ale Reformei au fost problema autorității și cea a justificării. în mod frecvent, problema autorității este numită cauza formală, iar problema justificării cauza materială a Reformei. Prin aceasta se sugerează că problema fundamentală a fost justificarea, pe când problema autorității a rămas în plan secund.
Sloganurile atât de cunoscute sola Scriptura și sola fide au devenit strigătul de luptă al Reformei. Termenul evanghelic a fost unul larg, aplicat multor grupuri care, în ciuda separării în diferite denominații, au avut în comun lupta împotriva bisericii romano-catolice.
Când susținem că teologia reformată este evanghelică, dorim să arătăm că teologia reformată are în comun cu alte grupuri protestante devotamentul față de aceste două doctrine istorice sola Scriptura și sola fide. După secolul XVI, termenul evanghelic a cunoscut o sensibilă transformare, astfel că astăzi este greu de definit. În secolul XX, atât conceptul de autoritate biblică, cât și natura și semnificația justificării exclusiv prin credință au avut parte de diverse provocări venite din interiorul comunităților evanghelice. Astfel că simplul fapt că cineva se numește evanghelic, nu înseamnă și că aderă la cele două principii sola Scriptura și sola fide.
(R.C. Sproul, Doctrinele harului – esența teologiei reformate, Editura Multimedia, Arad, 2002)
