Toate articolele şi predicile publicate în luna ianuarie 2012 pe site au avut mai mult mai puţin legătură cu Spurgeon. Astăzi 31 ianuarie se împlinesc 120 de ani de la trecerea sa la Domnul! Iată cum descrie Iain Murray ultimele luni din viaţa pastorului de la Metropolitan Tabernacle:
După ce a petrecut primele săptămâni ale anului 1891 la Mentone, în sudul însorit al Franţei – un loc care de mult timp era staţiunea lui preferată când avea probleme cu sănătatea – Spurgeon s-a întors la frigul şi ceaţa din Londra în februarie şi şi-a continuat munca zilnică obişnuită până duminică, 17 mai, când a fost doborât de boală şi durere înainte de serviciul de seară. După ce boala a fost diagnosticată greşit ca gripă, nu a mai predicat până în dimineaţa zilei de duminică, 7 iunie, iar acest serviciu s-a dovedit a fi sfârşitul celor 38 de ani de lucrare în biserica pe care a păstorit-o şi care, din acea primăvară îndepărtată a anului 1854, l-a înconjurat cu dragostea şi rugăciunile ei. Următoarea săptămână a petrecut-o în iubitul său Essex, pe plaiurile natale, scopul său fiind să-l asiste pe fotograful care trebuia să facă poze pentru Memories of Stambourne. Oamenii au spus despre James Spurgeon, bătrânul pastor independent din Stambourne, că, după ce a fost o victimă a gutei la mijlocul vieţii, ulterior s-a vindecat de această boală şi a trăit până la vârsta de nouăzeci de ani. Speranţa era ca nepotul lui să aibă aceeaşi experienţă. Dar n-a fost să fie aşa. Pe lângă gută, Spurgeon avea acum o boală fatală de rinichi. Întorcându-se la Londra, au urmat trei luni de boală deznădăjduită înainte de a putea face câţiva paşi în căldura soarelui de septembrie. N-a putut să citească, să scrie şi să mediteze prea mult, deşi poverile controversei din ultimii cinci ani îi apăsau încă sufletul. La Herne Hill, în 26 octombrie 1891, înainte de a pleca pentru ultima dată la Mentone, cuvintele sale de rămas bun adresate prietenilor lui au fost: „Lupta mă omoară”.
Totuşi, la hotelul Beau-Rivage din Mentone, unde a stat cu doamna Spurgeon, încă a mai sperat să i se reîntoarcă puterea ca să pună capăt „Sabaturilor sale tăcute”. În ultima seară a anului şi la 1 ianuarie 1892, când, deşi boala sa de rinichi era foarte avansată, a avut loc o însănătoşire înşelătoare, el a rostit două cuvântări în faţa unor persoane adunate în dormitorul lui. În ziua următoare i-a scris lui Archibald Brown: „Datori harului suveran şi fără plată, Îi vom cânta împreună Domnului nostru care ne-a mântuit pentru eternitate”. Ultimul său cântec pe pământ a fost după cuvintele lui Samuel Rutherford din imnul „The Sands of Time Are Sinking”, cântate la finalul unui scurt serviciu în dormitor, la 17 ianuarie. La sfârşitul acelei săptămâni, Spurgeon îi spusese prietenului şi secretarului său credincios, J. W. Harrald: „Mi-am sfârşit lucrarea”. Cea mai mare parte a ultimei săptămâni din ianuarie a fost inconştient, până când în ultimul ceas al ultimei zilei a lunii a trecut puntea strălucitoare spre glorie. Mărturisirea sa personală a Evangheliei Mântuitorului său a fost desăvârşită. Cu ani în urmă spusese:
„Ah! Puntea harului îţi va ţine greutatea, frate. Mii de mari păcătoşi au trecut această punte, da, zeci de mii au trecut peste ea. Le pot auzi bocancii acum, când trec peste arcadele măreţe ale punţii mântuirii. Vin cu miile, cu milioanele; încă din ziua când Cristos a intrat prima dată în gloria Sa, ei vin şi totuşi încă nu a sărit nicio piatră din această punte atotputernică. Unii au fost şefii păcătoşilor, dar coloanele n-au cedat niciodată sub greutatea lor. Voi merge cu ei, încrezându-mă că mă va ţine şi pe mine; voi trece peste ea aşa cum au trecut şi ei”.
Luni, 1 februarie, pe grilajul de afară al Tabernacolului Metropolitan erau prinse copii ale telegramei care aducea ştirea:
„Mentone, 11:50,
Tabernacolul lui Spurgeon, Londra.
Pastorul nostru iubit a intrat în ceruri la 11:05, duminică noaptea. Harrald”.
O săptămână mai târziu, sicriul cu rămăşiţele lui pământeşti s-a aflat în liniştea Tabernacolului cu o inscripţie simplă, a cărei relevanţă au putut să o înţeleagă cei care au stat de partea lui în controversa Down-Grade:
În memoria scumpă a lui CHARLES HADDON SPURGEON Născut la Kelvedon, 19 iunie, 1834.
Adormit în Isus, duminică, 31 ianuarie, 1892.
„M-am luptat lupta cea bună, am sfârşit alergarea, am păstrat credinţa”.
S-a generalizat părerea că Spurgeon a folosit versetul lui Pavel drept ultimele lui cuvinte, dar „purtătorul lui de armură”, J. W. Harrald, care a fost lângă el până la sfârşit, a negat acest lucru: „El nu le-a pronunţat: ar fi fost împotriva întregului caracter al vieţii sale dacă ar fi făcut-o; a avut o părere mult prea umilă despre lucrarea şi valoarea sa ca să folosească aceste cuvinte inspirate”.
În diferite clădiri, în vieţi mai tinere, din amvoanele şi băncile bisericilor, adevărul care dă toată slava harului lui Dumnezeu vorbeşte astăzi lumii şi, câtă vreme o face, predicile lui Spurgeon, care au vorbit atât de mult despre Cel care este „acelaşi ieri, azi şi în veci”, nu vor fi uitate cu siguranţă.