Pentru a face subiectul credinţei mai clar, voi întrebuinţa câteva ilustraţii. Deşi numai Duhul Sfânt poate face pe cititorul meu să vadă, este de datoria mea – totodată bucuria mea – de a-i da toată lumina pe care eu i-o pot da şi de a ruga pe Domnul Sfânt să-i deschidă ochii orbiţi ca să vadă. Şi cititorul meu se va ruga aceeaşi rugăciune pentru sine.
Credinţa care mântuieşte se aseamănă cu organele corpului omenesc. Ea se aseamănă cu ochii care privesc. Prin ochi aducem în noi ceea ce e departe. Noi aducem în mintea noastră, doar printr-o clipire din ochi, soarele şi îndepărtatele stele. La fel, prin credinţă, noi Îl aducem pe Domnul Isus aproape de noi; şi deşi El este departe, în ceruri, El intră în inima noastră. O singură privire la Domnul Isus, aşa spun versurile:
Viaţa este o privire la Cel ce a murit,
Priveşte la El acum şi tu eşti mântuit.
Credinţa este mâna care apucă. Atunci când mâna noastră ţine ceva pentru sine, ea face întocmai ceea ce face şi credinţa când se apropie de Hristos şi binecuvântata Lui răscumpărare.
Credinţa spune „Isus e al meu!”. Credinţa ascultă îndemnul despre iertarea prin sânge şi strigă: „Eu primesc această iertare”. Ia, prietene, acest mare har care a fost făcut pentru tine. Tu nu eşti un hoţ, căci tu ai permisiunea divină în privinţa asta. „Oricine vrea, să vină să ia apa vieţii fără plată”. Cel ce poate avea o mare comoară, într-un mod simplu, doar primind-o în mâinile sale, ar fi într-adevăr nebun să nu profite şi să rămână pe mai departe sărac.
Credinţa e gura care mănâncă pâinea divină, pe Hristos. Înainte ca mâncarea să ne poată hrăni, ea trebuie sa fie primită de noi, destul de simplu, mâncând şi bând. Noi primim în gură ceea ce e hrănitor pentru noi şi apoi consimţim să treacă înlăuntru nostru pentru a fi asimilată de organism.
Apostolul Pavel spune în Epistola către Romani, la capitolul 10: „Acest cuvânt este aproape de tine, chiar în gura ta”. Ceea ce avem de făcut este să înghiţim, spre a merge mai departe la suflet. Se spune, uite, aceia au poftă de mâncare! Cel care e flămând şi vede masa întinsă înaintea lui, nu mai are nevoie să fie învăţat cum să mănânce. Cu adevărat, o inimă care este flămândă şi însetată după Hristos trebuie doar să creadă că El S-a dat în dar şi îndată Îl va primi. Dacă cititorul meu este într-o astfel de stare, el nu va zăbovi să-L primească pe Isus, căci el poate fi sigur că nu se va înşela făcând aşa, fiindcă „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Şi El îi împuterniceşte să rămână copii pentru veci.
Lucrurile din viaţă ilustrează credinţa în multe feluri. Plugarul îngroapă sămânţa în pământ nu numai ca să nu se piardă, ci şi ca să se înmulţească. El crede în legământul făcut de Dumnezeu după potop, că semănatul şi seceratul nu vor înceta, şi el este răsplătit pentru credinţa lui.
Negustorul îşi depune banii în grija unei bănci şi se încrede în cinstea acelei bănci. El îşi încredinţează capitalul în mâinile altora şi se simte mult mai uşurat, mai bine decât dacă ar avea bulgări de aur închişi într-o casă de fier.
Marinarul se încrede în apele mării. Când înoată, el e cu picioarele departe de fundul mării, totuşi se odihneşte pe întinsul apelor. El n-ar putea înota, dacă nu s-ar arunca în întregime în apă.
Aurarul sau bijutierul pune metalul preţios în focul ce pare gata să-l mistuie, dar el îl primeşte iarăşi înapoi curăţit prin foc.
Nu te poţi mişca fără să nu vezi credinţa în relaţiile dintre oameni sau dintre aceştia şi legile naturii. Acum, după cum ne încredem în viaţa zilnică, tot aşa să ne încredem în Dumnezeu, aşa cum El ni se descoperă în Hristos.
Nivelul de credinţă diferă de la om la om, după măsura cunoştinţelor sau a creşterii în har. Câteodată credinţa este foarte mică, doar o simplă atârnare de Hristos.
Când te cobori la malul mării, poţi zări un fel de scoici agăţate de stânci. Păşind uşor, te poţi apropia de stâncă şi cu o lovitură de băţ poţi desprinde scoica de piatră. Încearcă să faci la fel cu a doua scoică. Lovitura de băţ a fost o înştiinţare pentru ea, de aceea se agaţă cu toată puterea ei de stâncă. Şi nu o vei putea despărţi oricât ai lovi-o. Dacă o loveşti cu putere, se poate întâmpla să sfărâmi stânca, dar pe ea nu o mai poţi dezlipi.
Ea nu cunoaşte compoziţia geologică a stâncii, nu are multe cunoştinţe despre stâncă, dar ştie să se agaţe de ea. Ea poate să se agaţe şi ea a găsit ceva de care să se agaţe, asta e toată cunoştinţa ei. Şi ea o întrebuinţează pentru salvarea şi asigurarea ei. Viaţa scoicii este să se agaţe de stâncă, iar viaţa păcătosului, să se agaţe de Hristos. Mii de oameni din poporul Domnului nu au mai multă credinţă decât aceasta. Ei ştiu doar să se agaţe de Hristos cu toată inima şi tot sufletul lor şi asta este îndeajuns pentru pacea de acum şi pentru asigurarea vieţii veşnice. Domnul Isus este pentru ei un Mântuitor tare şi puternic, o stâncă de neclintit. Ei se lipesc de El şi aceasta îi salvează. Iubite cititor, nu poţi oare să te agăţi şi tu de Hristos? Fă-o acum!
Credinţa se vede atunci când un om se încrede în cineva căruia îi recunoaşte superioritatea. Aceasta este o credinţă mai mare, o credinţă care cunoaşte motivul dependenţei şi care caută să acţioneze pe baza lui. Un orb se încrede în călăuza sa, fiindcă ştie că aceasta vede şi, încrezându-se, el merge unde îl conduce călăuza. Dacă sărmanul e născut orb, el nu ştie ce înseamnă vederea, dar ştie că există aşa ceva şi că prietenul lui o are, de aceea îşi pune mâna lui în mâna celui ce are vedere şi îi urmează călăuzirea. „Noi umblăm prin credinţă şi nu prin vedere”; „Fericiţi sunt cei ce nu au văzut şi au crezut”. Asta e o foarte bună ilustrare a credinţei. Noi ştim că Domnul Isus are merite, putere şi binecuvântări pe care noi nu le avem şi de aceea noi ne încredem în El. Domnul Hristos niciodată nu înşală încrederea noastră.
Dar cea mai înaltă formă de credinţă este aceea care creşte din dragoste. De ce se încrede un copilaş în tatăl său? Motivul este dragostea. Binecuvântaţi şi fericiţi sunt acei care au o credinţă dulce în Isus, împletită cu o adâncă dragoste pentru El, căci aceasta este o încredere plină de pace.
Aceşti îndrăgostiţi de Isus sunt fermecaţi de caracterul Său, încântaţi de misiunea Lui şi de bunătatea Sa în aşa fel încât nu pot decât să se încreadă în El, fiindcă Îl admiră, Îl adoră şi Îl iubesc aşa de mult. Şi această credinţă poate fi ilustrată. O doamnă este soţia celui mai vestit medic de astăzi. Ea este atinsă de o boală foarte gravă, puterile o părăsesc; totuşi, ea este deosebit de calmă şi liniştită, deoarece soţul ei are studii de specialitate în acest domeniu. El a vindecat mii de cazuri asemănătoare. Ea nu se îngrijorează şi nu plânge, fiindcă se simte perfect protejată în mâinile celui ce-i este atât de scump. Credinţa ei e naturală. Acest fel de credinţă îi fericeşte pe credincioşii în Isus. Nu este niciun medic asemenea Lui, niciunul care să ne poată scăpa ca El. Noi îl iubim pe El şi el ne iubeşte pe noi. De aceea ne aruncăm în braţele dragostei Sale. Primim tot ce El ne spune şi facem tot ceea ce ne cere. Credinţa cea mai puternică este, deci, aceea care izvorăşte din cunoaşterea personală a lui Hristos. Ea se bazează pe experienţa cu El.
Iubite cititor, vino cu mine şi crede în Tatăl şi Mântuitorul nostru. Crede şi vei fi mântuit!
(Fragment din cartea All of grace, Charles Spurgeon, tradus de Petru Popovici şi publicat în numărul din 25 mai 1946 al revistei „Farul creştin”. Capitolul poate fi citit integral în volumul Totul prin har, Editura Stephanus, Bucureşti, 1994.)
