De ce credinţa este calea mântuirii? Fără îndoială, această întrebare a fost pusă adeseori. „Prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă”. Desigur, aceasta este doctrina Sfintei Scripturi şi hotărârea lui Dumnezeu, dar de ce este aşa? De ce a fost aleasă tocmai credinţa, şi nu speranţa, dragostea sau răbdarea?
Este bine să fim modeşti în a răspunde la această întrebare, deoarece căile lui Dumnezeu nu sunt totdeauna pe deplin înţelese. În mod umil, am vrea să răspundem că, atât pe cât putem spune, credinţa a fost aleasă ca şi cale a harului fiindcă în credinţă există o adaptare naturală spre a fi întrebuinţată ca mijloc de primire. Să presupunem că eu aş vrea să dau un măr unui om sărac; eu îi pun mărul în mână – de ce? Ar fi tare nepotrivit să îl pun pe ureche sau să îl aşez la picioarele lui; mâinile sunt făcute cu scopul de a primi. Tot astfel, în plan spiritual, credinţa a fost creată cu acest scop. Ea este mâna cu care putem primi harul divin.
Credinţa care Îl primeşte pe Hristos este tot aşa de simplă ca şi când copilul tău primeşte un măr de la tine, fiindcă i-ai promis că i-l vei da, dacă vine după el. Mâinile copilului nu fac mărul, nu îl dezvoltă, ci doar îl primesc. Tocmai de aceea, credinţa este aleasă de Dumnezeu ca să primească mântuirea, fiindcă ea nu are pretenţia să creeze mântuirea şi nici să o ajute. Credinţa este limba care cere iertare, mâna care o primeşte, ochiul care o vede, dar ea nu e preţul care o cumpără. Credinţa niciodată nu ridică obiecţiuni, ci ea îşi bazează toate argumentele pe sângele lui Hristos. Ea este o servitoare care aduce sufletului nostru bogăţiile Domnului Isus, fiindcă ea ştie de unde să le scoată.
Credinţa este, fără îndoială, aleasă fiindcă ea dă toată gloria lui Dumnezeu. E partea credinţei ca să fie prin har şi e prin har ca să nu fie o lăudăroşie, căci Dumnezeu nu poate răbda mândria. Pe cei mândri, El îi cunoaşte de departe. El nu vrea să se apropie de ei. El nu va da mântuire pe o cale care să stârnească mândria sau să o întărească. Apostolul Pavel spune: „Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” Credinţa exclude orice laudă. Mâna care primeşte mila trecătorilor nu spune „eu merit lauda căci eu am primit darul”. Ar fi ceva absurd. Când mâna duce pâinea la gură, ea nu zice corpului „mulţumeşte-mi mie căci eu te hrănesc”. Ceea ce face mâna este un lucru foarte simplu, deşi foarte necesar. Ea niciodată nu pretinde laudă. De aceea Dumnezeu a ales credinţa ca ea să primească bogăţiile ascunse ale harului, ca să-L adore pe Dumnezeul milei, dătătorul a tot ce este bun.
Apoi, Dumnezeu a mai ales credinţa ca instrument al mântuirii, fiindcă ea este metoda sigură care leagă pe om de Dumnezeu. Când omul se încrede în Dumnezeu, se realizează un punct de unire şi această unire garantează binecuvântările. Credinţa ne mântuieşte fiindcă ea ne agaţă de Dumnezeu şi astfel avem legătură cu El. Adeseori am întrebuinţat următoarea pildă şi trebuie să o repet, fiindcă nu mă pot gândi la una mai bună. Sunt câţiva ani de când doi oameni s-au răsturnat cu o barcă mai sus de cascada Niagara. Ei au fost apucaţi de curent şi duşi spre pierzare sigură. Când oamenii de pe ţărm au văzut primejdia, le-au aruncat o frânghie de care s-au agăţat amândoi. Unul s-a ţinut tare de ea, altul însă a văzut o buturugă mare venind pe apă, s-a lăsat de frânghie şi s-a agăţat de buturugă, care în aparenţă era mult mai mare. Cel ce se ţinea agăţat de frânghie a fost tras la mal şi a fost salvat. Celălalt însă, vai, a fost pierdut! Buturuga l-a nenorocit, l-a dus în prăpastia apelor, de unde n-a mai ieşit, fiindcă buturuga nu avea nicio legătură cu ţărmul. Aşa păţeşte oricine se încrede în ceea ce el poate face, în taine sau în altceva, el nu va fi mântuit, căci nu e legătură între el şi Hristos. Dar credinţa deşi pare slabă, o coardă, ea este în mâinile Atotputernicului Dumnezeu pe ţărmul celălalt.
Numai prin credinţă putem primi mântuirea, iertarea de toate păcatele. Ea ne dă bucuria şi pacea şi ne face să intrăm în odihnă. De ce mai încearcă oamenii să câştige mântuirea prin alte mijloace? Un bătrân predicator spunea: „Un servitor nebun care e trimis să deschidă o uşă, îşi pune umărul la uşă şi împinge cu toată puterea lui. Altul vine pune mâna pe cheie, o descuie şi intră fără să se fi folosit de puterea lui. Cei ce doresc să fie mântuiţi prin fapte pun umărul la poarta cerurilor şi se forţează fără rezultat; credinţa însă e cheia care deschide deodată poarta.” Omule, nu vrei să foloseşti această cheie? Dumnezeu îţi porunceşte să crezi în Fiul Său preaiubit, de aceea tu fă aşa şi vei trăi. Oare nu aceasta este promisiunea Evangheliei: „Cel ce crede şi se va boteza va fi mântuit?” (Marcu 16:16) Ce obiecţie poţi să aduci la această cale a mântuirii, care este singura ce se prezintă în faţa milei şi înţelepciunii Dumnezeului nostru îndurător?
(Fragment din cartea All of grace, Charles Spurgeon, traducere Petru Popovici, Farul creştin, 20 iulie 1946.)
