În a doua jumătate a secolului trecut, când în Marea Britanie au apărut primele biserici „baptiste reformate”, prezbiterii şi membrii acestora au început să se întrebe „Ce anume încercăm să reformăm?”.
Există cel puţin două dificultăţi în încercarea de a răspunde la o astfel de întrebare. Prima se referă la faptul că, uneori, termenii reformat şi baptist sunt consideraţi a fi în contradicţie unul cu celălalt. Mulţi teologi reformaţi, dar şi baptişti ar spune că o asemenea asociere de termeni este improprie. Unii susţin că nu este posibil să fie atât reformat, cât şi baptist! Deşi baptiştii au fost şi pot fi calvinişti, se spune că nu sunt şi nu pot fi reformaţi, deoarece teologia reformată este aproape întotdeauna asociată cu paedobaptismul.
A doua dificultate provine din faptul că există destule diferenţe între bisericile care se numesc „baptiste reformate”. Unele biserici se definesc astfel pentru că susţin cele cinci puncte ale calvinismului (depravarea radicală, alegerea necondiţionată, răscumpărarea particulară, chemarea eficace şi perseverenţa sfinţilor în har) şi practică botezul credincioşilor prin imersiune. Unele biserici baptiste reformate susţin toate articolele din cea de A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra din 1689, în timp ce altele păstrează doar anumite capitole ale acestei confesiuni. Diferenţe între bisericile baptiste reformate există şi în aplicarea principiului regulativ (convingerea că doar Sfânta Scriptură trebuie să dicteze forma de închinare şi viaţa bisericii), în privinţa comuniunii (închise sau deschise), a structurii serviciului de închinare etc.
Scopul acestui articol este acela de a prezenta elementele distinctive ale unei biserici baptiste reformate care aderă în întregime, în teorie şi în practică, la A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra din 1689.
1. Definirea termenilor
Ce înţelegem prin reformat?
Credinţa reformată este, probabil, cunoscută pentru doctrina suveranităţii lui Dumnezeu. Noi credem că Dumnezeu are autoritate absolută şi conduce întreaga creaţie. Teologia reformată a accentuat întotdeauna faptul că pentru orice lucru există un motiv şi că noi avem o raţiune pentru care existăm. Nimic nu se întâmplă la voia întâmplării, ci este organizat de Dumnezeu.
Teologia reformată ia foarte în serios căderea omului în păcat, argumentând împreună cu apostolul Pavel că „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate înţelege…”. Noi moştenim corupţia morală şi vina lui Adam. Intrăm în rasa umană ca duşmani ai lui Dumnezeu, suficient de vinovaţi pentru a fi condamnaţi chiar înainte să înfăptuim primul nostru act de neascultare. Este imposibil ca noi să putem ridica măcar un deget pentru a putea coopera cu Dumnezeu în vederea mântuirii noastre. Libera voinţă – ideea că fiecare are capacitatea să-L accepte pe Hristos – este nebiblică şi stă la rădăcina multor neînţelegeri serioase.
De asemenea, credinţa reformată accentuează suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea oamenilor. Biblia ne spune că Dumnezeu îşi avea privirea îndreptată asupra noastră cu mult timp înainte ca noi să privim spre El. „Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi.” Doctrina alegerii ne învaţă, în cuvintele lui Hristos, că „nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” (Ioan 15:16). Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales anumiţi păcătoşi pentru a fi mântuiţi. El a făcut acest lucru în mod suveran şi în acord cu voia Sa cea bună, plăcută şi desăvârşită.
Teologia reformată a accentuat, de asemenea, faptul că „Dumnezeu S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1). Vorbim despre ascultarea activă şi pasivă a lui Hristos. Ascultarea Sa pasivă este reprezentată de cei treizeci de ani de ascultare desăvârşită de Legea Tatălui Său. Nu ar fi fost suficient ca Hristos doar să moară pentru păcatele noastre. Paharul nu poate fi doar golit de vină; el trebuie să fie umplut cu o neprihănire desăvârşită, pe care noi nu o avem. Hristos a împlinit în mod desăvârşit Legea în locul nostru.
Apoi vine a doua parte pe care am menţionat-o – ascultarea pasivă a lui Hristos. Suntem mântuiţi nu doar prin viaţa Sa, ci şi prin moartea Sa; nu doar pentru că El a trăit pentru Domnul, ci pentru că El S-a supus în totalitate Domnului, chiar dacă asta a însemnat să fie judecat în locul nostru.
Hristos a stat în locul nostru şi a luat asupra Sa pedeapsa ce era pregătită pe bună dreptate pentru noi. Învierea lui Hristos L-a confirmat ca Rege al creaţiei, Domnul răscumpărării. „El a fost răstignit pentru păcatele noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră”, după Scripturi. Duhul Sfânt, lucrând în armonie cu decretele Tatălui şi moartea Fiului, aplică această lucrare de răscumpărare fiecăruia dintre cei aleşi.
Doctrina centrală a Reformei a fost îndreptăţirea doar prin har (Sola gratia) şi numai prin credinţă (Sola fide). Noi credem că, încrezându-ne numai în Hristos pentru mântuirea noastră, suntem declaraţi neprihăniţi. Toată ascultarea desăvârşită a lui Hristos este trecută în contul nostru, iar păcatele noastre sunt considerate ca fiind plătite la cruce.
Credinţa reformată atinge mult mai mult decât aceste adevăruri fundamentale privind slava lui Dumnezeu în mântuire. Ea se referă şi la slava lui Dumnezeu în Biserică, în societate, în familie şi în sfinţirea vieţii credinciosului. Credinţa reformată are o perspectivă a închinării concentrată asupra lui Dumnezeu, reglementată doar de Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa reformată are o perspectivă înaltă în privinţa Legii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Pe scurt, credinţa reformată este o privire de ansamblu completă asupra lumii şi a vieţii, precum şi un set doctrinar distinctiv.
Această tradiţie reformată a dat câteva dintre cele mai mari nume ale istoriei Bisericii. Jean Calvin, John Knox, John Bunyan, John Newton, cunoscutul comentator biblic Matthew Henry, John Owen, John Gill, evanghelistul George Whitefeld, teologul american Jonathan Edwards, Adoniram Judson, William Carey, C.H. Spurgeon, A.W. Pink, Martyn Lloyd-Jones şi mulţi alţii au susţinut cu tărie credinţa reformată.
Trebuie să menţionăm faptul că baptiştii reformaţi nu susţin aceste adevăruri în urma unei aderări oarbe la anumite crezuri istorice sau pentru că mari oameni ai Bisericii au creat această tradiţie. Noi susţinem aceste adevăruri pentru că Domnul Isus şi apostolii ni le-au transmis.
Noi folosim termenul reformat şi într-un alt mod. Dorim să ne întoarcem, noi înşine şi bisericile din generaţia noastră, înapoi la Biblie. Multe denominaţii evanghelice contemporane au schimbat natura Bisericii, transformând-o dintr-o casă a lui Dumnezeu într-un loc pe care oamenii îl frecventează pentru că se simt bine, în care păcătoşii sunt răsfăţaţi, mai degrabă decât confruntaţi cu păcatul lor. Puterea lui Dumnezeu şi măreţia Sa sunt lucruri ale unei epoci de mult apuse!
Ce înţelegem prin baptist?
Ca baptişti, ceea ce ne deosebeşte de multe ramuri ale protestantismului este, printre altele, doctrina despre botez. Baptiştii reformaţi le sunt profund îndatoraţi paedobaptiştilor, deoarece scrierile acestora i-au modelat, provocat, încălzit şi călăuzit în repetate rânduri.
Numele de „baptist” rezumă adevărurile biblice privind subiecţii şi modul de a efectua botezul. Când vorbim despre „subiecţii” botezului, ne referim la adevărul potrivit căruia botezul este numai pentru credincioşi. Botezul este realizat în mod corect şi biblic prin scufundarea în apă. Cuvântul grecesc pentru scufundare este cel folosit în Noul Testament (baptizo). Argumentul potrivit căruia acest cuvânt ar avea un exemplu istoric ocazional care să însemne „a revărsa” sau „a stropi” reprezintă o interpretare subiectivă. Există cuvinte greceşti mai bune care să semnifice „a stropi” şi „a revărsa” Cu toate acestea, Noul Testament foloseşte cuvântul pentru scufundare.
În conformitate cu Sfânta Scriptură, botezul este în esenţă un semn fizic unei realităţi spirituale. În Matei 28:18-20 se spune că acesta este doar pentru credincioşi, primul pas de ascultare în viaţa nouă de ucenicie faţă de Hristos. Textul din Romani 6:1-4 este chiar mai specific decât atât, indicând faptul că botezul simbolizează moartea şi îngroparea noastră cu Hristos în calitate de căpetenie reprezentativă, precum şi învierea noastră spirituală cu El din mormântul simbolic. Coloseni 2:11-13 arată şi mai clar faptul că botezul este reprezentarea fizică a circumciziei spirituale a inimilor noastre. Ca atare, botezul este un semn de identitate, recunoscându-ne ca membri ai Noului Legământ – aceia care au primit inimi noi de la Dumnezeu (Ezechiel 36:26-27). Cu alte cuvinte, botezul ne identifică drept membri ai poporului lui Dumnezeu – biserica.
Pretinzând fiecărui membru să fie botezat în calitate de credincios, nu facem altceva decât să le cerem să se supună primei porunci pe care o dă Domnul Isus ucenicilor Săi – să se identifice din punct de vedere extern cu poporul Lui (Matei 28:19) – validând în felul acesta faptul că sunt ucenici ai Lui. Fiind botezat în calitate de credincios, fiecare potenţial nou membru al bisericii afirmă în mod public că inima lui a fost circumcisă de către Duhul Sfânt, că a fost răstignit, îngropat şi înviat cu Hristos. El depune mărturie prin acţiunile sale simbolice că s-a pocăit în mod real şi a crezut în Evanghelie. El se identifică drept unul a cărui inimă a fost cu adevărat regenerată – o nouă creaţie în Hristos şi, ca atare, un membru al poporului lui Dumnezeu.
Nu de puţine ori, de-a lungul istoriei, baptiştii au avut de suferit ca urmare înţelegerii lor cu privire la botez. În 9 octombrie 1664, pastorul baptist englez Benjamin Keach a fost adus înaintea unui judecător pentru că a comis crima de a publica un catehism pentru copii în care doctrina despre botez nu era conformă cu învăţăturile Bisericii Anglicane. Keach spunea că: „Botezul trebuie administrat tuturor celor care îşi mărturisesc pocăinţa faţă de Dumnezeu, credinţa şi ascultarea de Domnul nostru Isus Hristos şi de nimeni altul. Nou-născuţii credincioşilor nu pot fi botezaţi, întrucât nu avem nicio poruncă sau un exemplu de prunci botezaţi în Sfintele Scripturi, ori vreo consecinţă care ne poate duce la o altă concluzie. Botezul este administrat corect prin cufundare, ori prin introducerea întregului trup al persoanei în apă, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.”
Există şi alte doctrine specific baptiste pe care le împărtăşim:
-
preoţia tuturor credincioşilor. Fiecare credincios are din partea lui Dumnezeu o chemare de a-L sluji pe Dumnezeu în cadrul bisericii; comuniunea personală cu Dumnezeu este posibilă fără medierea unei alte persoane.
-
libertatea de conştiinţă. Este un drept natural şi fundamental al fiecărei fiinţe umane să se închine sau nu lui Dumnezeu, după cum îi dictează conştiinţa, atâta timp cât nu atentează la drepturile celorlalţi indivizi. Religia trebuie să aibă un caracter voluntar şi neobligatoriu. Nicio putere civilă sau religioasă nu are dreptul să oblige pe cineva să se conformeze vreunui crez religios sau vreunei forme de închinare.
-
separarea bisericii de stat. Biserica Îi aparţine lui Dumnezeu şi statul nu are dreptul să intervină în problemele interne ale acesteia sau să dicteze în aspectele care ţin de doctrină, mod de închinare, organizare sau alegerea slujitorilor bisericii. Biserica nu trebuie să recurgă la ajutor din partea statului pentru împlinirea lucrării ei. Evanghelia lui Hristos prevede ca împlinirea scopurilor ei să fie făcută exclusiv prin resurse aflate în perimetrul strict al bisericii.
2. Elemente distinctive ale unei biserici baptiste reformate
O biserică baptistă reformată admite ca autoritate supremă Sfânta Scriptură. În tot ceea ce priveşte credinţa şi practica bisericii, singura autoritate recunoscută este Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când nu există împuternicire biblică pentru un anumit lucru sau practică nu o vom privi ca pe ceva sacru sau obligatoriu. Dar atunci când Scriptura cere cu claritate un anumit lucru nu putem să nu-l aplicăm.
Bisericile baptiste reformate nu sunt guvernate de tradiţii, nici de opiniile oamenilor, nici de sentimente sau emoţii, dar nici de pragmatism, ci doar de Cuvântul lui Dumnezeu. Credem în autoritatea Scripturii şi dorim ca viaţa bisericii să fie turnată în tiparele Scripturii. Întotdeauna trebuie să căutăm să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu şi, deci, să fim gata în orice vreme să reformăm orice se abate de la linia Bibliei.
Numai Biblia defineşte slujirile din cadrul unei biserici. Biblia vorbeşte despre numărul lor (două slujiri – prezbiteri şi diaconi), calificările şi funcţia lor. Biblia este un ghid suficient cu privire la ceea ce este închinarea şi cum trebuie adusă, precum şi în ceea ce priveşte cine poate fi membru şi ce I se cere unui astfel de membru. Biblia este, de asemenea, suficientă atunci când ne instruieşte cu privire la ceea ce ar trebui să facă biserica, cum să colaboreze cu alte biserici, cum să trimită misionari, să pregătească anumite persoane pentru lucrare şi numeroase alte lucruri legate de voia lui Dumnezeu pentru copiii Săi.
Bisericile baptiste reformate se disting printr-o convingere de nezdruncinat că biserica există pentru gloria lui Dumnezeu (Efeseni 3:21, 5:26,27 şi 1 Timotei 3:15). Biserica este Casa lui Dumnezeu, şi nu a omului. Este locul în care El Se întâlneşte cu copiii Săi într-un mod special. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să fie un loc întunecat, aspru, rece, insensibil. Locul în care stă Dumnezeu este cel mai glorios loc de pe pământ pentru sfinţi, fiind o oază pentru sufletul însetat al păcătosului care caută harul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, locuinţa lui Dumnezeu este solemnă şi sfântă. Această convingere explică reverenţa şi seriozitatea închinării baptiste reformate înaintea lui Dumnezeu. Pentru că Biserica există pentru gloria lui Dumnezeu, predicarea scripturală şi închinarea sunt esenţiale pentru viaţa sa.
Noi credem că predicarea Bibliei trebuie să ocupe locul central în viaţa bisericii. Nimic nu trebuie şi nici nu ar trebui să ia locul predicării expozitive a Scripturii! Prin urmare, noi respingem tendinţele contemporane care promovează învăţătura biblică superficială, serviciile de închinare în care predica este înlocuită cu mărturii, filme, teatru, dans sau cântece. Credem că poporul lui Dumnezeu de pretutindeni trebuie încurajat să ridice rugăciuni pentru ca Dumnezeu să scoată oameni care să predice Cuvântul cu credincioşie. Credem că există nevoia acută în biserici de a realiza importanţa vitală a predicării Scripturii.
O biserică baptistă reformată are o abordare serioasă a închinării. Dumnezeul căruia ne închinăm noi este un Dumnezeu glorios, maiestuos şi sfânt. Dumnezeul Bibliei este cel în faţa căruia se pleacă îngerii şi cerurile strigând „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, închinându-I-Se zi şi noapte fără încetare. Este un Dumnezeu mare şi vrednic de laudă. Credem că atunci când ne adunăm să ne închinăm acestui Dumnezeu măreţ şi glorios trebuie să o facem cu reverenţă şi frică sfântă. Credem că trebuie să existe o atmosferă de evlavie în inimile închinătorilor, precum şi în locul unde se desfăşoară închinarea.
Se poate ridica întrebarea „Care este locul bucuriei în închinare?”. Trebuie să existe bucurie, dar o bucurie în Domnul, născută din cunoaşterea de Domnul, o bucurie temperată şi controlată de reverenţă, nu o bucurie care izvorăşte din simţăminte naturale de „plăcere”.
Credem că există o diferenţă enormă între un serviciu „mort” şi un serviciu serios, spiritual. Primul nu este de dorit, al doilea trebuie urmărit. Frivolităţile şi copilăriile nu trebuie să-şi găsească loc în adevărata închinare.
Credem, de asemenea, că muzica din biserică trebuie să fie guvernată de Persoana căreia ne închinăm. Ceea ce este sacru nu trebuie pervertit şi folosit pentru amuzament. Când ne adunăm la închinare dorim să ţinem ceea ce este lumesc departe de noi, nu vrem să aţâţăm firea, ci să ne zidim spiritual.
Baptiştii reformaţi cred în necesitatea şi responsabilitatea evanghelizării. Nu avem nicio legătură cu hiper-calviniştii, după cum nu avem nici cu arminienii. Nu credem că este nicio contradicţie între suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea celor aleşi şi porunca Lui de a predica Evanghelia la orice făptură. Dacă pare să fie o dificultate pentru mintea noastră să reconciliem aceste adevăruri ale Bibliei ea se datorează posibilităţii noastre limitate de înţelegere.
Credem că este responsabilitatea noastră să facem cunoscută Evanghelia în propria comunitate, în ţara noastră şi apoi în lume.
Credem că multe din acţiunile din zilele noastre ce se numesc evanghelistice sunt foarte apropiate de psihologie şi tehnica de vânzare a unui produs comercial. Respingem presiunile, păcălelile şi schemele calculate pentru a produce „decizii” şi statistici impresionante, dar care produc dezastru în sufletele oamenilor.
În evanghelizare, ca şi în alte domenii, toate practicile trebuie subordonate Scripturii, inclusiv metodele de evanghelizare. Rugăciunea noastră este ca Dumnezeu să ne ţină conştienţi de această mare nevoie, să ne dea o dorinţă mai mare de a evangheliza, ştiind că aceasta este pentru slava Sa şi mântuirea oamenilor.
Bisericile baptiste reformate se disting prin convingerea că, întotdeauna, convertirea duce la o transformare radicală a vieţii. Trăim într-o perioadă în care „convertirea prin decizie” este predicată cu multă pasiune. Aceasta presupune ca o persoană să rostească o anumită rugăciune standard, după care poate fi declarată mântuită. Nu contează dacă s-a rupt de păcat sau caută sfinţirea (Evrei 12:14). Aceasta este, în mod clar, o schimbare în desfrâu a harului lui Dumnezeu (Iuda 4). Noi proclamăm pe Isus care a venit pentru a mântui pe poporul Lui de păcatele sale (Matei 1:21). Noi proclamăm adevărul biblic că, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă (2 Corinteni 5:17). Noi proclamăm pe Isus care a venit să curăţească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2:14). Noi respingem ca nebiblică ideea că un om poate să-L primească pe Hristos ca Mântuitor, dar să respingă domnia Lui. Cuvântul lui Dumnezeu nu învaţă niciunde că Hristos poate fi împărţit.
Bisericile baptiste reformate se disting prin convingerea că, în biserică, responsabilitatea conducerii a fost încredinţată bărbaţilor. În epoca noastră asistăm la o feminizare a creştinismului. În timp ce bărbatul şi femeia sunt egali în creaţie, în cădere şi în răscumpărare, totuşi Dumnezeu a rânduit ca responsabilitatea conducerii familiei şi a bisericii să-i revină bărbatului. Atunci când Biblia spune că soţii şi taţii trebuie să-şi conducă familiile (Efeseni 5,6 şi Coloseni 3) nu este condiţionată cultural. Atunci când Biblia vorbeşte despre bărbaţii care conduc în rugăciune, în învăţătură, în predicare şi slujire, ca prezbiteri şi diaconi (1 Timotei 2 şi 3), trebuie să ne supunem cu inimi smerite!
Bisericile baptiste reformate se disting prin importanţa deosebită pe care o acordă membralităţii. Noi luăm în serios sarcinile şi responsabilităţile de membru al bisericii. Membrii bisericii trebuie să fie uniţi în doctrină, să înveţe Cuvântul, să fie prezenţi la serviciile de închinare, să lucreze cu dedicare pentru Domnul şi să caute să crească în dragoste unii faţă de alţii. Nu ar trebui să fie o diferenţă mare între numărul de credincioşi care vin la biserică duminică dimineaţa şi seara. Aceiaşi membri trebuie să fie prezenţi la toate serviciile bisericii. Este imposibil să ne implicăm în viaţa bisericii aşa cum vrea Dumnezeu şi în acelaşi timp să lipsim de la adunările ei publice. Puţine biserici îndrăznesc să aibă asemenea cerinţe, dar viaţa bisericească biblică presupune un angajament serios luat înaintea lui Dumnezeu. Biserica locală este o familie spirituală în cadrul căreia relaţiile trebuie să fie deschise şi sincere. Toate problemele trebuie să fie tratate cu bunăvoinţă şi răbdare. Numai prin participarea fiecărui membru indivizii pot creşte în bunătate şi dragoste.
Bibliografie
What is a Reformed Baptist Church?, Jim Savastio
What is a Reformed Baptist Church?, William E. Payne
Ce este credinţa reformată?, Michael S. Horton
Biserica intenţională – Zideşte-ţi lucrarea pe temelia Evangheliei, Mark Dever & Paul Alexander, Editura Făclia, Oradea, 2011
Membralitatea bisericească biblică, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2012
