Trâmbiţele sunau în vreme ce carul acoperit trecea pe poarta cetăţii. Mii de oameni împânzeau străzile ca să-l zărească pe eroul lor şi mulţi alţii fluturau imagini cu el pe la ferestre şi pe acoperişuri. Era seara zilei de miercuri, 16 aprilie 1521, şi Martin Luther intra în cetatea Worms.
Părea o intrare triumfală. Şi totuşi, Luther ştia unde pot duce intrările triumfale. În realitate, el se ducea să fie judecat şi, asemenea lui Isus, îşi aştepta moartea. Prin învăţătura lui potrivit căreia numai prin credinţa în Hristos un păcătos putea, în ciuda tuturor păcatelor lui, să aibă deplină siguranţă înaintea lui Dumnezeu, atrăsese asupra lui furia bisericii. Cărţile sale fuseseră deja aruncate în flăcări şi mulţi se aşteptau ca în câteva zile şi el să aibă parte de aceeaşi soartă. Luther însă era hotărât să-şi apere învăţătura: „Hristos trăieşte”, spunea el, „iar noi vom intra în Worms în ciuda tuturor porţilor iadului.”
În ziua următoare, solul împărătesc a venit la locuinţa lui Luther ca să-l escorteze la proces. Mulţimile erau atât de mari încât solul a fost nevoit să-l ducă pe Luther pe nişte alei dosnice la palatul episcopului. Chiar şi aşa însă, nu au putut trece neobservaţi, mulţi oameni căţărându-se pe acoperişuri ca să-i poată vedea. La patru după-amiaza, Luther intra în sala de judecată; şi, pentru prima dată, fiul minerului din Saxonia, îmbrăcat în umilele-i veşminte de călugăr, stătea în faţa lui Carol a V-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, domn al Spaniei, Austriei, Burgundiei, Italiei de sud şi de nord, al Ţărilor de Jos, şi „Vicerege al lui Dumnezeu pe pământ”. La vederea călugărului, împăratul, un vehement apărător al bisericii, a murmurat: „Nu mă va face el pe mine eretic.”
Luther a primit poruncă să nu scoată o vorbă până când i se va da voie. Apoi, reprezentantul împăratului, arătând spre un maldăr de cărţi ale lui Luther înşirate pe o masă înaintea lui, l-a înştiinţat că fusese chemat pentru a vedea dacă va recunoaşte cărţile ce fuseseră publicate în numele său, şi dacă da, dacă se va dezice de ele. Cu un glas domol ce de-abia se desluşea, Luther a recunoscut că acele cărţi îi aparţineau. Dar apoi, spre stupoarea tuturor, a cerut un răgaz pentru a hotărî dacă trebuia să se dezică de le. Părea că avea de gând să bată în retragere. De fapt, Luther se aşteptase să fie confruntat cu lucruri specifice din învăţătura pe care o dăduse; nu se gândise că i se va cere să respingă tot ce scrisese. Trebuia să cumpănească bine. Cu mare greutate i s-a acordat o zi pentru a chibzui, la sfârşitul căreia, a fost avertizat, dacă nu se căia trebuia să se aştepte la ce era mai rău.
În ziua următoare, la al şaselea ceas din seară Luther a adus din nou înaintea împăratului. Sala era înţesată de lume, iar în mulţime fuseseră aprinse torţe, care făceau atmosfera înăbuşitoare. Drept urmare, Luther era plin de sudoare. Cu ochii aţintiţi la el, toţi se aşteptau la o pledoarie jalnică, în care să se căiască de erezia lui scandaloasă. Dar în clipa când a deschis gura era limpede că nu se va întâmpla aşa. De data aceasta a vorbit cu o voce puternică şi răsunătoare. A declarat că era cu neputinţă să-şi retragă atacurile asupra învăţăturii false deoarece în felul acesta ar da şi mai mult frâu liber celor ce astfel au distrus creştinismul. „Bunule Dumnezeu, ce fel de unealtă a răului şi a tiraniei aş fi atunci!” În ciuda strigătului furios al împăratului, „Nu!”, Luther a continuat cerând ca, dacă greşea, să fie combătut cu Scriptura; atunci, a făgăduit el, va fi primul care-şi va arde cărţile.
Când i s-a cerut pentru ultima oară să-şi retracteze erorile, a concluzionat: „Sunt constrâns de Scripturile pe care le-am citat, iar conştiinţa mea este supusă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nu voi retracta nimic, întrucât nu este nici drept, nici sigur să acţionezi împotriva conştiinţei. Nu pot face altfel, aceasta este poziţia mea, fie ca Dumnezeu să-mi ajute. Amin.”
Acestea nu erau vorbe goale. Pentru Luther, Cuvântul lui Dumnezeu era cel care-l eliberase şi-l mântuise. El nu avea nicio altă siguranţă. Dar cu acest Cuvânt el a avut curajul să stea neclintit atunci când reprezentantul împăratului l-a acuzat de aroganţa cu care pretindea că este singurul care cunoştea adevărul. De fapt, în acel moment el părea să stea împotriva întregii lumi.
Doi soldaţi l-au scos apoi pe Luther din sală, în mijlocul strigătelor: „La rug cu el!”. O mare mulţime a mers în urma lui spre cvartalul unde locuia. Când a ajuns acolo, el şi-a ridicat mâinile zâmbind şi a strigat: „Am rezistat! Am rezistat!”, pe urmă, întorcându-se spre un prieten, i-a spus că, şi de-ar avea o sută de capete, mai degrabă le-ar pierde pe toate decât se lepede de Evanghelie.
În sala de judecată, împăratul declara că un călugăr care se ridica împotriva întregii creştinătăţi trebuia să fie greşit, şi astfel el era hotărât „să pună în joc pentru această cauză împărăţiile şi seniorii mei, prietenii mei, trupul şi sângele meu, viaţa şi sufletul meu”. Soarta fusese pecetluită. Începuse Reforma. Iar în seara aceea, Luther nu a scris doar o pagină de istorie; el a lansat o provocare pentru fiecare generaţie.
(Fragment din prologul cărţii Flacăra nestinsă. Introducere în Reformă, Michael Reeves, Editura Făclia, Oradea, 2011. Primele 20 de pagini ale volumului pot fi citite online.)
