Fiecare adunare de credincioşi trebuie să fie o adevărată biserică închinătoare. Aceasta trebuie să constituie scopul suprem al tuturor păstorilor, plantatorilor de biserici şi liderilor. Limbajul închinării străbate toate epistolele lui Pavel, iar în 1 Corinteni 14 apostolul ne oferă cea mai clară imagine a poporului lui Dumnezeu aflat la închinare pe care o găsim în Noul Testament, împreună cu îndemnuri practice vitale. Trebuie să zidim biserici închinătoare.
Dar ce este închinarea? Niciodată nu au existat atâtea pervertiri ale închinării în cadrul bisericilor evanghelice ca astăzi. Mai întâi ne lovim de închinarea distractivă, care aşază pe primul loc satisfacerea poftelor credinciosului, în timp ce voia lui Dumnezeu ar trebui să fie prioritară. Apoi găsim închinarea de tip lumesc, care împrumută şi adaptează gusturile muzicale contemporane ale lumii seculare împreună cu ritmurile, instrumentele, acţiunile şi prezentările ei, în timp ce Domnul spune că oricine este prieten cu lumea va fi vrăjmaşul lui Dumnezeu.
În treilea rând, există închinarea informală, în care lideri de închinare lejeri, comici, cu limbaj de stradă, transformă bisericile în săli de spectacol, în timp ce Dumnezeu pretinde demnitate, rânduială, reverenţă, grandoare şi glorie în templul Său.
În al patrulea rând, există închinarea estetică, ce presupune că muzica, instrumentaţia, dansul, interpretările vocale (chiar şi arta) sunt exprimări valide ale închinării, astfel încât Dumnezeu este lăudat cu şi prin aceste lucruri, în timp ce Mântuitorul a spus că „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”
În al cincilea rând, există închinarea extatică, pe parcursul căreia oamenii se afundă într-o puternică stare emoţională şi semi-hipnotică, ca şi cum închinarea ar consta în atingerea unei relaţii mistice, catafatice cu Dumnezeu, în timp ce Scriptura spune că trebuie să ne rugăm şi să cântăm cu mintea (1 Corinteni 14).
În al şaselea rând, există închinarea superficială, ce reduce cântările şi imnurile la nişte refrene care conţin doar câteva idei elementare, în timp ce Psalmii – modelul cântărilor pentru închinare – conţin subiecte consistente cu privire la gloria lui Dumnezeu.
Aceste distorsionări şi pervertiri ale închinării au pătruns în biserici în ultimele decenii. Ele distrug bisericile şi îl dezonorează pe Domnul. În schimb, noi ar trebui să educăm oamenii noştri să iubească închinarea care este grandioasă şi glorioasă în caracter. Adevărata închinare înseamnă cuvinte, un fapt care a fost fundamental pentru toţi protestanţii până mai ieri! Expresia Mântuitorului: „în adevăr” – înseamnă că închinarea corectă trebuie să conţină sentimente inteligente care decurg dintr-o minte raţională şi sinceră. „În duh” înseamnă că închinarea nu poate fi legată de rituri, ceremonii fizice sau de mişcări ale trupului.
Multe aspecte ale închinării, care s-au generalizat în vremurile noastre, nu corespund acestei definiţii măreţe şi standardului stabilit de Domnul. Nu reprezintă o închinare adevărată, ci un amestec de divertisment şi sentimentalism pentru satisfacerea plăcerilor. Închinarea înseamnă cuvinte, fie că sunt spuse, cântate sau gândite. Este inteligentă. Cu siguranţă nu este experimentarea de stări extatice ciudate în urma deconectării gândirii raţionale.
Slujitorii care vor să conducă închinări adevărate să fie atenţi să includă toate aspectele biblice ale închinării în serviciile divine – în rugăciune, în cântări şi în predică. Acestea sunt reverenţa, sentimentul de respect amestecat cu teamă şi uimire, adorarea, mulţumirea, bucuria, pocăinţa, afirmarea adevărului, învăţarea, mijlocirea şi dedicarea obedientă. Slujitorii trebuie să spună: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”, punând la o parte dorinţa deşartă de a fi mereu în centrul atenţiei, lauda de sine, exclamaţiile inutile şi frivolitatea. Ei trebuie să cultive o ţinută demnă de ocazie şi să se comporte aşa cum se cuvine în prezenţa împăratului împăraţilor.
Serviciul ideal trebuie să fie un timp privilegiat al reverenţei şi al uimirii. Negreşit, bucuria trebuie să fie un element major, dar dacă bucuria nu este aşezată în contextul reverenţei şi nu este însoţită de perioade de pocăinţă serioasă împreună cu supunere şi stăruinţă sinceră, devine o bucurie necorespunzătoare. Dacă cel care conduce închinarea este o persoană guralivă, frivolă, glumeaţă, orice sens al reverenţei în prezenţa lui Dumnezeu va fi împiedicat şi chiar pierdut. Închinătorii, de asemenea, trebuie să evite flecăreala. În ce priveşte anunţurile, acestea să evite observaţiile nesemnificative legate de viaţa interioară a bisericii şi să constea doar în salutarea sinceră a celor prezenţi şi în anunţarea simplă a întrunirilor principale pentru adulţi şi copii. Lipsa de formalitate îşi are locul în conduita umană, dar nu în închinarea înaintea Domnului atotputernic şi veşnic glorios.
Dacă putem construi biserici închinătoare, gânditoare, oamenii se vor aprofunda în convingerile lor biblice, îşi vor intensifica bucuria spirituală şi vor fi puternic întăriţi în smerenie. E un lucru cert că lipsa de formalitate în închinare produce creştini trufaşi, lipsiţi de smerenie şi de reverenţă. La fel se întâmplă şi cu închinarea estetică (în care orice prezentare, de exemplu cu ajutorul instrumentelor, este ca jertfa adusă de Cain – un merit al închinătorului, deci ceva de care poate fi mândru). Închinarea extatică produce mândrie cu privire la realizări spirituale imaginate, iar închinarea distractivă induce egoism şi mândrie de sine, din moment ce închinătorul („clientul”) primeşte ceea ce-i place.
Adevărata închinare constă în ceea ce-i place lui Dumnezeu; ceea ce porunceşte El; ceea ce este dreptul Lui să primească, în acelaşi timp, ea produce creştini smeriţi, altruişti, care se supun în întregime lui Dumnezeu cu apreciere şi încredere. Cu alte cuvinte, adevărata închinare sfinţeşte, pe când cea falsă, pretinsă şi superficială este ostilă tuturor lucrurilor pe care dorim să le vedem în vieţile creştinilor şi ale bisericilor.
Mă rog ca scopul fiecărui păstor şi lider să fie construirea de adevărate biserici închinătoare.
(Fragment din volumul Proiectul biblic al bisericii, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2007.)