Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele mea amăgit, şi am mâncat din pom.” Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el,» blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.” Adam a pus nevestei sale numele Eva (Adică: Viaţă.): căci ea a fost mama tuturor celor vii. Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele. Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.” De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii (Geneza 3:8-24).
Răzvrătirea primilor oameni a afectat a afectat întregul lor ansamblu de relaţii.
Relaţia cu Dumnezeu. Cei doi au dorit să se ascundă de Dumnezeu (Geneza 3:8). Atitudinea lor s-a schimbat complet. Elementul surprinzător nu este plimbarea lui Dumnezeu prin grădină, ci reacţia cuplului. Adam şi soţia lui nu se mai simţeau confortabil în prezenţa lui Dumnezeu. În loc să se bucure de părtăşia cu El în aerul răcoros al după-amiezii târzii („răcoarea zilei” – Geneza 3:8), ei se temeau şi le era ruşine să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, astfel că au încercat să se ascundă printre pomii pe care Dumnezeu îi plantase în grădină. Desigur, este imposibil să te ascunzi de Dumnezeu (Psalmul 139:7-12). Isaia îi descrie pe cei care vor încerca să facă acest lucru în Ziua Judecăţii (Isaia 2:19). „Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13).
Relaţiile cu ceilalţi. Răzvrătirea a adus despărţire. Cei doi oameni care trăiseră până atunci în perfectă armonie unul cu celălalt îşi vedeau acum relaţia afectată, lată cum s-a manifestat această influenţă.
Adam a aruncat vina asupra soţiei sale şi asupra lui Dumnezeu: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3:12). Păcatul aduce cu sine înstrăinarea dintre oameni, dar şi înstrăinarea dintre oameni şi Dumnezeu. Atunci când suntem încolţiţi, nu ne mai pasă dacă cineva trebuie să sufere, acel cineva putând fi chiar cineva drag nouă. Toate dezbinările, certurile şi războaiele din lume îşi au originea în primul păcat comis în grădină.
Pedeapsa pronunţată de Dumnezeu pentru femeie a amplificat tensiunile deja existente: „Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Geneza 3:16).
Relaţia cu sine. Din punct de vedere spiritual relaţia lor cu Dumnezeu şi relaţia dintre ei s-au schimbat întrucât a intervenit o transformare fundamentală în adâncul fiinţelor lor. Era vorba de o profundă revoluţie psihologică, morală şi spirituală.
O conştiinţă vinovată. Faptul că cei doi erau goi nu îi deranjase înainte de momentul neascultării lor. De această dată a experimentat sentimentul de ruşine în prezenţa lui Dumnezeu. La fel cum copiii şi chiar adulţii încearcă să evite întâlnirea cu o persoană atunci când greşesc faţă de ea, şi primii noştri părinţi au încercat să se ascundă de Dumnezeu, care îşi manifesta prezenţa specială în grădină. Gestul lor vorbeşte despre sentimentele care îi măcinau, iar acestea mărturisesc despre vinovăţia lor morală. Oamenii erau vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Nu numai că erau conştienţi de răul pe care îl făcuseră, dar ştiau totodată că meritau să fie pedepsiţi.
O natură păcătoasă. Îngrijorarea celor doi nu se limita la goliciunea lor. Ei şi-au dat seama că trebuiau să ascundă ceva de Dumnezeu. Le era ruşine pentru că deveniseră păcătoşi, vinovaţi, păcatul le alterase întreaga fiinţă. Starea lor devenise una de necurăţie.
Din punct de vedere fizic omul avea să cunoască durerea, întristarea, îmbătrânirea şi moartea. Avea să urmeze tocmai separarea inseparabilului. Consecinţa cu privire la care fuseseră avertizaţi avea să facă parte din experienţa lor. Cei doi aveau să fie separaţi de trupurile prin care îşi exprimau personalitatea.
Relaţia lui Dumnezeu cu ei. Cuplul rebel a descoperit acel aspect al caracterului lui Dumnezeu care răspunde la orice împotrivire faţă de voia Sa revelată. Pentru prima dată, ei au devenit conştienţi de mânia lui Dumnezeu. Mai mult, relaţia de Tată-fiu s-a transformat într-una de Judecător-criminal. Dacă înainte s-au bucurat de bunătatea părintească a lui Dumnezeu, acum ei sunt nevoiţi să se plece înaintea Judecătorului ceresc care îi cercetează şi Îşi pronunţă verdictul.
Relaţia lor cu duşmanul lui Dumnezeu. Adam şi Eva se aliaseră cu şarpele împotriva lui Dumnezeu. Cei doi încercaseră să obţină înţelepciunea fără Dumnezeu, dar s-au trezit în cele din urmă înrobiţi de diavol. Ei au acceptat minciunile lui Satan respingând adevărul lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu Şi-a pronunţat judecata asupra şarpelui, El a făcut referire la „sămânţa” acestuia. Din acel moment, în univers nu aveau să existe doar îngeri căzuţi, ci oameni căzuţi, aflaţi sub autoritatea diavolului, implicaţi în promovarea intereselor sale diabolice în lume, împotriva lui Dumnezeu.
Relaţia lor cu întregul cosmos. Pământul a fost blestemat, semn că întregul cosmos era supus deteriorării (Isaia 24:5-6). Apostolul Pavel ne confirmă acest adevăr. El ne învaţă că întreaga creaţie a fost pusă, împotriva voii sale, sub blestemul lui Dumnezeu, şi geme până în clipa de faţă (Romani 8:20-22). Ecclesiastul scoate în evidenţă starea tristă a lumii afectate de păcat. Viaţa este scurtă, plină de frustrare şi eşecuri.
Relaţia lor cu pământul. Din pricina blestemului, omului avea să-i fie greu să lucreze pământul. De fapt, acesta avea să lucreze împotriva omului. În felul acesta, a apărut un conflict între om şi ţărâna din care fusese luat. Munca, în loc să fie o delectare, s-a transformat în corvoadă. Totodată, cei doi au fost alungaţi de pe pământul sfânt. Adam şi soţia lui au pierdut binecuvântarea acelui loc extraordinar. Astfel, ei s-au văzut izgoniţi din spaţiul vieţii şi al bucuriei.
(Fragment din comentariul lui Philip Eveson la cartea Geneza, Geneza explicată pe înţelesul tuturor, publicat la Editura Făclia din Oradea.)
