Măreţul obiectiv al predicatorului creştin este gloria lui Dumnezeu. Fie că sufletele sunt convertite, fie că nu, dacă Isus Hristos este predicat cu credincioşie, predicatorul nu s-a ostenit degeaba, pentru că el este o mireasmă dulce înaintea lui Dumnezeu, atât pentru cei ce sunt pe calea pierzării, cât şi pentru cei ce sunt pe calea mântuirii.
Totuşi, ca regulă, Dumnezeu ne-a trimis să predicăm pentru ca, prin Evanghelia lui Isus Hristos, fiii oamenilor să poată fi împăcaţi cu El. Sunt cazuri în care un propovăduitor al neprihănirii, precum Noe, poate să se trudească mult, şi totuşi, să n-aducă pe nimeni, în afara cercului propriei sale familii, în arca salvării; sau altul, precum Ieremia, poate plânge zadarnic pentru o naţiune nepocăită: dar, în cea mai mare parte, lucrarea de predicare are ca scop mântuirea ascultătorilor. Este datoria noastră să semănăm chiar şi în locurile stâncoase, unde niciun fruct nu răsplăteşte truda noastră; dar, totuşi, suntem hotărâţi să căutăm recolta şi să plângem dacă aceasta nu apare la vremea ei.
Gloria lui Dumnezeu fiind obiectivul nostru primordial, ţintim la el prin urmărirea „edificării” sfinţilor şi mântuirii păcătoşilor. A-i instrui pc oamenii lui Dumnezeu şi a-i întări în credinţa lor cea sfântă reprezintă o lucrare nobilă: sub nici o formă nu trebuie să neglijăm această datorie. În acest scop, trebuie să facem afirmaţii clare despre învăţătura biblică, despre experienţa de viaţă şi despre datoria creştinească şi niciodată să nu dăm înapoi de la a proclama întregul plan al lui Dumnezeu. În prea multe cazuri, adevăruri sublime sunt ţinute în aşteptare, sub pretextul că nu sunt practice, când însuşi faptul că ele sunt revelate dovedeşte că Domnul Ie consideră de valoare şi, vai nouă, dacă pretindem că suntem mai înţelepţi decât El. Putem spune despre oricare învăţătură din Scriptură: „A-i da glas, la timpul oportun, este înţelept pentru om.”
Dacă o notă oarecare este îndepărtată din armonia divină a adevărului, muzica poate fi „stricată” jalnic. Oamenii dumneavoastră pot căpăta boli spirituale grave din lipsa unui anumit fel de hrană spirituală, care poate fi furnizat numai de învăţăturile pe care le refuzaţi. În bucatele pe care le mâncăm, există ingrediente care, la început, nu par a fi necesare pentru viaţă; dar experienţa arată că ele sunt necesare pentru sănătate şi pentru putere. Fosforul nu face carne, dar este necesar pentru oase; multe alte substanţe nutritive sunt supuse aceleiaşi descrieri; ele sunt necesare, în proporţii adecvate „economiei” omeneşti. Până şi astfel de adevăruri, care par a fi puţin adaptate pentru hrana spirituală sunt, cu toate acestea, foarte folositoare, furnizându-le credincioşilor coloana vertebrală şi muşchii şi reparând diversele organe ale „umanităţii” creştine. Trebuie să predicăm „întregul adevăr” ca omul lui Dumnezeu să poată fi pe deplin pregătit pentru toate lucrările bune.
Marele nostru obiectiv – a-L glorifica pe Hristos – urmează să fie atins prin câştigarea sufletelor. Noi trebuie să vedem suflete născute din Dumnezeu. Dacă nu vedem, strigătul nostru trebuie să fie cel al Rahelei: „Dă-mi copii, ori mor”. Dacă nu câştigăm suflete, vom plânge ca fermierul care nu vede nicio recoltă; ca pescarul, care se întoarce acasă cu o plasă goală, sau ca vânătorul, care a colindat în van dealurile şi văile. Cuvintele lui Isaia, exprimate cu multe suspine şi gemete, ar trebui să fie şi ale noastre: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?”. Ambasadorii păcii n-ar trebui să înceteze din plânsul amarnic până când păcătoşii nu plâng pentru păcatele lor. Dacă dorim cu ardoare să-i vedem pe ascultătorii noştri crezând în Domnul Isus, ce trebuie să facem pentru a fi folosiţi de către Dumnezeu obţinerea acestui rezultat?
Întrucât convertirea este o lucrare divină, trebuie să fim atenţi să depindem întru totul de Duhul Sfânt şi să ne bizuim pe El pentru a avea putere asupra minţilor oamenilor. Această remarcă fiind făcută prea des, mă tem că-i simţim forţa prea puţin; pentru că, dacă am fi cu adevărat conştienţi ce mare nevoie avem de Duhul lui Dumnezeu, n-am studia noi mai mult în dependenţă de învăţătura Sa? Nu ne-am ruga noi mai insistent să fim unşi cu ungerea Lui sfântă? În predicare, nu i-am da noi un orizont mai larg lucrării Sale? Oare nu eşuăm noi în multe din eforturile noastre, pentru că din punct de vedere practic, nu doctrinal, ignorăm Duhul Sfânt? Locul Lui ca Dumnezeu este pe tron şi, în tot ceea ce noi întreprindem, EI trebuie să fie începutul, mijlocul şi sfârşitul: noi suntem instrumente în mâna Lui, şi nimic mai mult.
Acestea fiind admise pe deplin, ce altceva ar trebui făcut pentru a vedea convertiri? Cu siguranţă, ar trebui să avem grijă să predicăm cu precădere acele adevăruri care ar putea conduce la realizarea acestui scop. Ce adevăruri sunt acelea? Eu răspund: în primul şi în primul rând, ar trebui să-L predicăm pe Hristos, şi pe El răstignit. Acolo unde Isus este înălţat, sunt atrase sufletele: „Eu, când voi fi înălţat, îi voi atrage pe toţi oamenii la Mine”.
Propovăduirea crucii este, pentru cei mântuiţi, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Lucrătorul creştin ar trebui să predice toate adevărurile care ţin de persoana şi lucrarea Domnului Isus şi, de aici, el trebuie să declare răutatea păcatului în mod foarte serios şi foarte clar, păcat care a generat nevoia unui Mântuitor. El trebuie să arate că păcatul este o încălcare a Legii, că el merită să fie pedepsit şi că mânia lui Dumnezeu este descoperită împotriva lui.
Un predicator nu trebuie să considere vreodată păcatul ca fiind un fleac sau un accident, ci trebuie să-l proclame ca fiind extraordinar de păcătos. El trebuie să intre în amănunte, nu să privească superficial păcatul, ci să menţioneze diversele păcate detaliat, în special pe cele mai des întâlnite în acea perioadă; cum ar fi hidra beţiei, care devorează totul şi care devastează ţinutul nostru, minciuna, care abundă pretutindeni sub forma bârfei şi imoralitatea, care trebuie să fie menţionată cu o delicateţe sfântă şi, totuşi, să fie condamnată în mod necruţător.
Trebuie să condamnăm special acele rele în care au căzut ascultătorii noştri sau pe care este probabil ca ei să le facă. Explicaţi cele zece porunci şi ascultaţi porunca divină: „arată-i poporului Meu greşelile şi casei lui Iacov păcatele”.
Începeţi cu spiritualitatea Legii, aşa cum a făcut Domnul nostru, şi arătaţi cum este aceasta încălcată, prin gânduri rele, intenţii rele şi fantezii. Pe această cale, mulţi păcătoşi vor fi mustraţi în inimile lor. Bătrânul Robbie Folckhart obişnuia să spună: „N-are niciun rost să încerci să coşi cu aţa de mătase a Evangheliei până nu deschizi drumul pentru ea cu acul ascuţit al Legii.” Legea vine mai întâi, ca şi acul trage aţa Evangheliei după ea; de aceea, predicaţi despre păcat, neprihănire judecata viitoare. Explicaţi adesea cuvinte cum sunt cele din Psalmul 51: arătaţi faptul că Dumnezeu cere ca adevărul să locuiască în interiorul nostru şi că este absolut necesară curăţirea cu sângele jertfit.
Ţintiţi la inimă. Examinaţi rana şi atingeţi chiar „carnea vie” a sufletului. Nu evitaţi subiectele cele mai dure, pentru că oamenii trebuie să fie răniţi înainte să poată fi vindecaţi, şi ucişi înainta să poată fi înviaţi. Niciun om nu va îmbrăca vreodată haina neprihănirii Hristos, până nu este dezbrăcat de frunzele lui de smochin, şi nici nu se va spăla în izvorul îndurării până nu-şi recunoaşte ticăloşia. De aceea, fraţilor, nu trebuie să încetăm a proclama Legea, cerinţele ei, ameninţările ei şi încălcările repetate ale ei de către păcătoşi.
Învăţaţi-i pe oameni despre depravarea naturii omeneşti. Ajutaţi-i să înţeleagă că păcatul nu este un accident, ci rezultatul real al corupţiei inimilor lor. Predicaţi învăţătura depravării naturale a omului. Acesta este un adevăr demodat, pentru că, în zilele noastre, sunt de găsit în special predicatori care sunt adepţii ideii de „demnitate a naturii omeneşti”.
Se face, uneori aluzie la „starea decăzută a omului” – aceasta este expresia –, dar corupţia firii noastre şi temele înrudite sunt evitate cu grijă: etiopienii sunt informaţi că îşi pot albi pielea şi se speră că leoparzii îşi pot scoate petele. Fraţilor, să nu cădeţi în această greşeală sau, dacă o faceţi, puteţi să fiţi siguri că prea puţine convertiri se vor produce. Calea de a-i conduce pe oameni la Isus nu este aceea de a profeţi lucruri plăcute şi de a atenua răul stării noastre pierdute.
Fraţilor, necesitatea lucrărilor divine ale Duhului Sfânt va fi ceva firesc pentru învăţătura de altădată, pentru că nevoia imperioasă cere intervenţia divină. Oamenilor trebuie să li se spună că sunt morţi, şi că numai Duhul Sfânt îi poate trezi la viaţă; că Duhul lucrează după buna Lui plăcere şi că niciun om nu poate cere intervenţia Lui şi nu merită ajutorul Lui. Aceasta este considerată o învăţătură foarte tristă şi, pe drept cuvânt, dar oamenii trebuie să fie descurajaţi atunci când caută mântuirea într-un mod greşit. A-i face să fie dezgustaţi de îngâmfare şi propriile lor abilităţi reprezintă un mare ajutor pentru a-i determina să privească în afara eului lor, la altul, adică la Domnul Isus. Doctrina predestinării şi alte adevăruri importante, care susţin că mântuirea nu se obţine decât prin har şi că nu este dreptul creaturii, ci darul unui Dumnezeu suveran, sunt toate destinate scoaterii mândriei din om şi, astfel, pregătirii lui în vederea primirii îndurării lui Dumnezeu.
De asemenea, trebuie să proclamăm înaintea ascultătorilor noştri dreptatea lui Dumnezeu şi siguranţa că fiecare greşeală va li pedepsită.
Faceţi să răsune în urechile lor învăţătura celei de a doua veniri a Domnului, nu ca pe o curiozitate a profeţiei, ci ca pe un fapt practic, solemn. Este inutil să-L prezinţi pe Domnul nostru în toată bravura răsunătoare a unei împărăţii pământeşti, după exemplul fratelui care crede într-un iudaism reînviat: trebuie să predicăm despre Domnul că El vine să judece lumea cu dreptate, să adune naţiunile la judecata Sa şi să le despartă, aşa cum păstorul separă oile de capre.
Pavel a predicat despre neprihănire, cumpătare şi judecata viitoare şi l-a făcut pe Felix să tremure: aceste teme sunt la fel de eficiente şi acum. Noi „jefuim” Evanghelia de puterea ei dacă ignorăm ameninţările ei cu pedeapsa. Mă tem că părerile noi în legătură cu distrugerea totală şi mântuirea universală, care au pătruns în Biserică în aceste zile din urmă, i-au făcut pe mulţi predicatori să ezite să vorbească despre judecata viitoare şi consecinţele ei şi, prin urmare, terorile Domnului au avut o influenţă redusă fie asupra predicatorilor, fie asupra ascultătorilor. Dacă aşa stau lucrurile, nu poţi regreta prea mult; pentru că un mijloc mare de convertire este lăsat, astfel, nefolosit.
Preaiubiţi fraţi, mai presus de toate, trebuie să fim clari în ceea ce priveşte marea doctrină mântuitoare a ispăşirii; trebuie să predicăm despre o jertfă înlocuitoare valabilă, adevărată, şi să proclamăm iertarea ca rezultat al acesteia. Punctele de vedere neclare, în legătură cu sângele ispăşitor, sunt dăunătoare în cel mai înalt grad; sufletele sunt ţinute într-o sclavie inutilă şi sfinţii sunt jefuiţi de siguranţa că „Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, pe El, care n-a cunoscut niciun păcat, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Trebuie să predicăm jertfa înlocuitoare a lui Hristos direct şi sigur, pentru că, dacă este vreo învăţătură clară în Scriptură, atunci este aceasta: „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”. „El însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn”. Acest adevăr linişteşte conştiinţa prin faptul că arată cum poate fi Dumnezeu drept şi totodată să-l îndreptăţească pe cel ce crede în Fiul Său. Aceasta este marea plasă a pescarului Evangheliei: că peştii sunt dirijaţi în direcţia cea bună prin alte adevăruri, dar aceasta este însăşi plasa.
Dacă vrem ca oamenii să fie mântuiţi, trebuie să predicăm justificarea prin credinţă în termenii cei mai clari, ca fiind metoda prin care jertfa de pe Golgota devine reală în experienţa sufletului. Dacă suntem mântuiţi prin lucrarea înlocuitoare a lui Hristos, nu ni se cere să avem vreun merit, ci ceea ce trebuie să facă oamenii nu este decât să accepte, printr-o credinţă simplă, ceea ce Hristos a făcut deja. Este încântător să insişti asupra măreţului adevăr, conform căruia „Acest Om, după ce a adus o jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna, la dreapta lui Dumnezeu”. O, ce privelişte glorioasă! Hristos şezând pe loc de onoare, pentru că Şi-a terminat lucrarea. Sufletul poate să se odihnească bine într-o lucrare atât de evident completă.
Justificarea prin credinţă nu trebuie să fie niciodată făcută obscură – şi, totuşi, nu sunt toţi edificaţi cu privire la ea. Am auzit o dată o predică după versetul. „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie”, interpretat astfel: „Fiţi buni, fiţi foarte buni şi, deşi va trebui să suferiţi în consecinţă, Dumnezeu vă va răsplăti la sfârşit”. Fără îndoială că predicatorul credea în justificarea prin credinţă, dar el a predicat, foarte foarte distinct, tocmai învăţătura opusă. Mulţi procedează astfel când li se adresează copiilor şi am observat că ei le vorbesc micuţilor, în general, despre dragostea faţă de Isus şi nu despre credinţa în El. Aceasta probabil că lasă o impresie greşită asupra minţilor tinere şi le îndepărtează de calea cea adevărată a păcii.
Predicaţi cu seriozitate despre dragostea lui Dumnezeu în Isus Hristos şi aduceţi mărire îndurării îmbelşugate a Domnului, dar întotdeauna s-o faceţi în conexiune cu dreptatea Lui. Nu preamăriţi singurul atribut al iubirii după metoda care este urmată în general, ci priviţi dragostea în sensul teologic superior, în care, ca un cerc aurit, ea înglobează toate atributele divine; pentru că Dumnezeu n-ar fi iubit, dacă El n-ar fi drept şi n-ar urî orice lucru nesfânt. Să nu preamăriţi niciodată un atribut pe socoteala altuia. Faceţi ca îndurarea nemărginită să fie privită într-o calmă concordanţă cu dreptatea aspră şi cu suveranitatea nelimitată. Adevăratul caracter al lui Dumnezeu este potrivit pentru a-l înfiora, a-l impresiona şi a-l umili pe păcătos: luaţi seama să nu-L prezentaţi într-o lumină falsă pe Domnul nostru!
Toate aceste adevăruri şi altele, care completează sistemul evanghelic, sunt calculate pentru scopul de a-i conduce pe oameni la credinţă; de aceea, faceţi din ele tema principală a învăţăturii dumneavoastră.
(Fragmente din capitolul „Convertirea păcătoşilor – ţinta noastră” al volumului Sfaturi pentru predicatori, Editura Stephanus, Bucureşti, 1998, traducere Monica Dan şi Cristina Badea.)
