Ce anume îi împiedică pe atâţia care pretind a crede în har să creadă cu adevărat? De ce înseamnă acest subiect atât de puţin, chiar pentru unii care vorbesc atât de mult despre el? Rădăcina problemei pare să fie credinţa greşită, înrădăcinată nu doar în minte, ci şi în inimă, la nivelul mai profund al lucrurilor pe care nu le punem niciodată la îndoială, pentru că le credem întotdeauna fără dovezi. Există patru adevăruri cruciale în acest domeniu pe care le presupune doctrina harului şi dacă ele nu sunt recunoscute şi simţite în inima cuiva, credinţa curată în harul lui Dumnezeu devine imposibilă. Din nefericire, duhul acestui veac se opune lor în modul cel mai direct posibil. De aceea, nu e de mirare că astăzi este o raritate credinţa în har. Cele patru adevăruri sunt următoarele:
1. Absenţa meritelor morale ale omului. Omul modern, la curent cu uriaşele realizări ştiinţifice din anii recenţi, înclină în mod natural spre o părere măgulitoare despre sine. În orice caz, el consideră bunăstarea materială mai importantă decât caracterul moral, iar pe tărâm moral este absolut indulgent faţă de sine, tratând virtuţile mărunte ca pe ceva compensator pentru viciile mari şi refuzând să ia în serios ideea că, din perspectivă morală, ar exista vreun rău major în privinţa sa.
El tinde să alunge gândul unei conştiinţe vinovate, în cazul lui sau al altora, ca pe un capriciu psihologic nesănătos, un semn de boală şi aberaţie mintală, nu un indiciu al realităţii morale. Căci omul modern este convins că, în ciuda tuturor greşelilor sale „mărunte” – abuzul de alcool, jocul de cărţi, conducerea imprudentă a automobilului, frivolitatea, minciunile sfruntate sau „nevinovate”, escrocheriile în afaceri, lecturile murdare sau orice altceva – el este, în adâncul inimii, în mod esenţial un om bun. Apoi, aşa cum fac păgânii (şi inima omului modern este păgână, să nu ne amăgim în privinţa asta), el şi-L închipuie pe Dumnezeu ca pe o imagine mărită a propriului eu şi îşi închipuie că Dumnezeu împărtăşeşte mulţumirea sa de sine. Gândul despre sine ca fiind o creatură căzută, care nu mai reflectă chipul lui Dumnezeu, un răzvrătit împotriva legii lui Dumnezeu, vinovat şi necurat în faţa lui Dumnezeu, vrednic doar de judecata lui Dumnezeu, nu-i trece niciodată prin minte.
2. Dreptatea răzbunătoare a lui Dumnezeu. Tendinţa omului modern este de a închide ochii în faţa oricărei fărădelegi, atât timp cât o poate face în siguranţă. El o tolerează la alţii, crezând că el nu poate ajunge până acolo decât printr-un accident. Părinţii ezită să-şi corecteze copiii, profesorii să-şi pedepsească elevii, iar opinia publică se acomodează cu vandalismul şi comportamentul antisocial de orice fel, fără urmă de împotrivire. Dictonul general acceptat pare a fi că, atâta vreme cât răul poate fi ignorat, e bine să fie; pedeapsa trebuie aplicată doar în ultimă instanţă, şi atunci doar în măsura necesară pentru a împiedica răul să aibă consecinţe sociale regretabile. Bunăvoinţa de a tolera şi îngădui răul până la limită apare ca o virtute, în timp ce trăirea după principii ferme, care definesc binele şi răul, este taxată de unii ca fiind îndoielnic morală.
În păgânismul nostru, socotim de la sine înţeles că Dumnezeu simte la fel ca noi. Ideea că răsplătirea ar putea fi legea morală a lumii lui Dumnezeu şi o expresie a caracterului Său sfânt pare omului modern de-a dreptul fantastică: cei ce o susţin sunt acuzaţi că proiectează asupra lui Dumnezeu propriile lor impulsuri patologice de mânie şi răzbunare. Totuşi, Biblia subliniază de la un capăt la altul că lumea aceasta pe care Dumnezeu, în bunătatea Sa, a creat-o, este o lume morală, în care răsplătirea faptelor este la fel de fundamentală ca respiraţia.
Dumnezeu este Judecătorul întregului pământ şi El va face dreptate, răzbunându-i pe cei nevinovaţi, dacă vor exista, şi pedepsindu-i pe cei ce calcă legea (în expresia biblică cercetându-le păcatele – Geneza 18:25). Dumnezeu nu este consecvent Sieşi dacă nu pedepseşte păcatul. Şi dacă nu ştim şi nu simţim adevărul acestui fapt, anume că răufăcătorii nu au altă speranţă firească din partea lui Dumnezeu decât o judecată răzbunătoare, nu vom putea împărtăşi niciodată credinţa biblică în harul divin.
3. Neputinţa spirituală a omului. Cartea Secretele succesului a lui Dale Carnegie a fost aproape o Biblie modernă şi o întreagă tehnică a relaţiilor de afaceri a fost clădită în ultimii ani pe principiul punerii celuilalt în situaţia în care să nu poată spune un „nu” politicos. Asta l-a edificat pe omul modern în credinţa care a animat religia păgână, de când a existat o astfel de strategie: şi anume, credinţa că ne putem reface propria relaţie cu Dumnezeu punându-L pe Dumnezeu într-o poziţie din care să nu mai poată spune „nu”.
Păgânii din Antichitate se gândeau să facă asta înmulţindu-şi darurile şi jertfele; păgânii moderni caută s-o realizeze prin membralitate în biserică şi prin moralitate. Admiţând că nu sunt perfecţi, ei nu au totuşi niciun dubiu că respectabilitatea, de acum încolo, le va garanta în cele din urmă acceptarea din partea lui Dumnezeu, orice ar fi făcut în trecut. Însă poziţia Bibliei este cea arătată de Toplady, şi anume că nu lucrarea mâinilor mele poate împlini Legea, nici tot zelul, truda şi lacrimile melc nu pot face ispăşire pentru păcatul meu, deci trebuie să-mi recunosc neputinţa şi să ajung la concluzia că numai El poate mântui, El singur.
„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” (adică prin moralitate şi statutul de membru într-o biserică), declara Pavel (Romani 3:20). Repararea relaţiei cu Dumnezeu, recâştigându-I bunăvoinţa după ce am pierdut-o odată, depăşeşte puterile oricăruia dintre noi. Şi trebuie să înţelegem şi să ne înclinăm în faţa acestui fapt, înainte de a putea împărtăşi credinţa biblică în harul lui Dumnezeu.
4. Libertatea suverană a lui Dumnezeu. Păgânismul antic credea despre fiecare zeu că este legat de închinătorii săi prin legături de interes propriu, deoarece depindea de slujbele şi darurile lor în ce privea bunăstarea sa. Păgânismul modern are ca fond al gândirii sale un sentiment asemănător, că Dumnezeu este oarecum obligat să ne iubească şi să ne ajute, oricât de puţin am merita-o. Acesta era sentimentul exprimat de liber-cugetătorul german care a murit murmurând: „Dumnezeu va ierta – asta e meseria Lui”. Dar acest sentiment nu este întemeiat. Dumnezeul Bibliei nu depinde de creaturile Sale în privinţa bunăstării Lui (Psalmul 50:8-13; Fapte 17:25) şi nici, dacă am păcătuit, nu e obligat să ne arate bunăvoinţa.
Putem să-I cerem doar dreptate – şi dreptate, în cazul nostru, înseamnă condamnare sigură. Dumnezeu nu este dator faţă de nimeni să oprească dreptatea de a-şi urma cursul. El nu este obligat să acorde milă şi iertare; dacă o face, este un act izvorât „din voinţa Sa liberă”, cum spunem noi, şi nimeni nu-I forţează mâna. „Nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9:16). Harul este liber, în sensul că generează din sine şi purcede de la Cel care era liber să nu manifeste har. Doar când se înţelege că ceea ce decide destinul fiecărui om este hotărârea lui Dumnezeu de a-l mântui sau nu de păcat şi că aceasta este o hotărâre pe care Dumnezeu nu este obligat să o ia în niciun singur caz, putem începe să pricepem perspectiva biblică a harului.
(Fragment din capitolul 13 al volumului Să-L cunoaştem pe Dumnezeu, J.I. Packer, Editura Peregrinul, Cluj-Napoca, 2014.)
