Nicio predică nu a fost binecuvântată într-un mod mai remarcabil decât cea care trata doctrina absolutei suveranităţi a lui Dumnezeu în privinţa mântuirii păcătoşilor, şi a libertăţii Sale de a răspunde la rugăciuni sau de a alina durerile oamenilor fireşti. Nicio altă predică adresată congregaţiei nu a adus mai mult rod decât cea centrată pe cuvintele acestea din Romani 3:19: „Pentru ca orice gură să fie astupată”, prin care am arătat că Dumnezeu ar avea dreptate dacă ar lepăda pentru totdeauna pe toţi oamenii fireşti…
Dacă există într-adevăr un iad atât de îngrozitor şi chinuri veşnice, după cum se presupune în general, şi există pericolul ca mulţi să ajungă în el – şi în care ajung mulţi oameni din ţările creştine, din neam în neam, fiindcă nu se tem de grozăvia lui şi nu fac nimic ca să se ferească de el – atunci de ce nu ar fi potrivit ca cei care au grijă de suflete să facă tot ce le stă în puteri ca să le avertizeze? De ce nu ar spune tot adevărul? Dacă eu aş fi în pericol de a ajunge în iad, m-aş bucura să aflu cât mai multe despre groaza lui. Dacă sunt predispus să neglijez prudenţa şi să nu mă feresc de el, cel care îmi prezintă adevărul despre iad îmi face un mare serviciu zugrăvind nefericirea mea şi pericolul într-un mod cât mai însufleţit.
Oare nu toţi am face la fel dacă ar trebui să-i avertizăm pe alţii care se expun unei mari calamităţi? Dacă un părinte şi-ar vedea copilul într-o casă cuprinsă de flăcări, fără să-şi dea seama de pericol, fără să îl asculte când îl cheamă să vină afară – i-ar vorbi într-un fel rece şi indiferent? Nu ar striga cu putere, nu l-ar chema cu insistenţă, nu i-ar vorbi despre primejdia în care se află şi despre nechibzuinţa lui, în cel mai convingător mod posibil? Nu ne învaţă natura astfel şi nu ne obligă să acţionăm în felul acesta? Dacă vorbeşti cu răceală,caşi cum ai purta o conversaţie obişnuită despre lucruri indiferente, cei care te aud nu te vor crede oare ieşit din minţi? Nu astfel tratează omenirea lucrurile lumeşti importante, care solicită grabă, precauţie şi insistenţă, şi stârnesc îngrijorare. Nimeni nu le vorbeşte celor din jur despre pericol cu răceală şi într-un mod indiferent. Natura îi învaţă pe oameni să acţioneze altfel. Dacă noi, care avem grijă de suflete, cunoaştem ce este iadul şi am văzut starea celor condamnaţi, sau am simţit într-un fel sau altul cât de înspăimântător este cazul lor – ştiind în acelaşi timp că majoritatea oamenilor se îndreaptă într-acolo, iar ascultătorii noştri nu cunosc acest pericol – dacă noi am şti toate acestea, ne-ar fi imposibil să nu îi avertizăm cu insistenţă, vorbindu-le despre groaza acestui viitor care îi aşteaptă pe toţi, şi strigând cu glas tare.
Atunci când predică despre iad şi îi avertizează pe păcătoşi să se ferească de el, într-un mod rece şi nepăsător – deşi exprimă în cuvinte toată grozăvia lui – pastorii se contrazic pe ei înşişi. Fiindcă eu am observat că acţiunile au limbajul lor, ca şi cuvintele. Dacă vorbele unui predicator prezintă starea păcătosului ca pe ceva nespus de îngrozitor, în timp ce purtarea şi modul lui de vorbire contrazic afirmaţiile sale – arătând că predicatorul nu gândeşte astfel – acesta îşi ruinează propriul scop; fiindcă limbajul acţiunilor sale este mult mai semnificativ decât simplul înţeles al cuvintelor, într-un asemenea caz.
Eu nu cred că ar trebui predicată doar legea: se poate ca pastorii să predice prea puţin despre celelalte lucruri. Evanghelia trebuie predicată la fel de mult ca şi legea, iar legea trebuie predicată doar ca să croiască drum Evangheliei şi pentru ca aceasta să poată fi predicată cu mai mult folos.
Principala îndatorire a pastorilor este predicarea Evangheliei: „Hristos este sfârşitul legii pentru cei neprihăniţi”. Aşa că pastorul va pierde foarte mult dacă va insista doar asupra spaimelor legii, uitându-L pe Domnul şi neglijând predicarea Evangheliei; dar totuşi trebuie să insiste asupra legii, deoarece predicarea Evangheliei este zadarnică fără ea.
Cu siguranţă că o asemenea insistenţă şi tulburare în vorbire este ceva frumos, dăruind caracter şi importanţă subiectului. Nu că ar trebui să existe predicatori nestăpâniţi şi turbulenţi, care vorbesc în plus faţă de natura subiectului, şi care nu împacă problema tratată cu modul de vorbire. Unii spun că nu este rezonabil ca oamenii să se teamă de cer; dar eu cred că este rezonabil să faci oamenii să se teamă de iad. Ei stau pe marginea prăpastiei, şi sunt gata să cadă în ea, şi nu-şi dau seama de pericol. Nu este rezonabil să sperii o persoană care se află într-o casă în flăcări, dar nu ştie? Cuvântul spaimă este folosit de obicei pentru o teamă neaşteptată, fără motiv, sau pentru o surpriză nejustificată; dar o spaimă întemeiată, pentru care există motive viabile, nu trebuie să fie denigrată.
(Fragment din volumul Jonathan Edwards, despre trezire, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2009.)
