O prezentare a calvinismului

Acest articol nu are pretenţia de originalitate. Ideile şi citatele sunt preluate din lucrările la care am făcut trimitere în notele de final şi la bibliografie. Tot ceea ce am încercat a fost să editez materialul pe care l-am avut la dispoziţie şi să prezint, în doar câteva pagini, perspectiva unor cunoscuţi teologi (Loraine Boettner, J.I. Packer, Roger Nicole, Erroll Hulse, David N. Steele, Curtis Thomas, Duane Edward Spencer etc.) cu privire la soteriologia calvinistă şi la istoria controversei dintre teologia reformată şi arminianism (2 ianuarie 2013).

Reformatorul Jean Calvin (1509 – 1564) nu a intenţionat niciodată să propună ceva care să poarte numele de „calvinism”, cuvânt pe care, de altfel, îl dispreţuia. Toată viaţa a luptat pentru ceea ce considera a fi ortodoxia simplă a bisericii post-apostolice timpurii, în timp ce cuvântul „calvinism” sugera o nouă şcoală de gândire. Totuşi, ceva numit „calvinism” a luat fiinţă, iar istoria lui avea să-i ducă pe mulţi la o înţelegere greşită a lui Calvin în sine.¹

Pentru a înţelege cum şi de ce sistemul teologic cunoscut în istorie sub numele de „calvinism” a ajuns să poarte această denumire şi să fie exprimat sub forma celor „cinci teze” trebuie să cunoaştem mai întâi disputa teologică ce a avut loc în Olanda în primul sfert al secolului al XVII-lea.

I. Jacobus Arminius şi remonstranţii

Problema a pornit de la un student olandez, Jacobus Arminius (1560 – 1609), care a fost instruit în vederea lucrării pastorale la academia din Geneva la vreo douăzeci de ani după moartea lui Calvin. Întorcându-se la Amsterdam, el a început să predea nişte învăţături destul de diferite de ceea ce învăţase Calvin.

Jacobus Arminius a fost întotdeauna zelos în slujba lui Dumnezeu. Constituia un exemplu de devoţiune personală şi era extrem de ospitalier. Nici măcar duşmanii săi nu l-au putut învinui pentru viaţa şi caracterul lui. În ciuda controverselor din viaţa lui, el a fost un om care iubea pacea. Arminius era fidel şi devotat prieteniilor pe care le avea. Nu există nicio dovadă că ar fi fost un om motivat de ambiţii personale. Era tolerant şi răbdător cu cei care aveau opinii diferite de el.

Cel mai greu lucru de stabilit este măsura în care Arminius a ştiut că învăţăturile lui nu erau conforme cu standardele doctrinare pe care a promis că le va respecta. Ar fi trebuit să fie conştient că nu se sincroniza cu anumite părţi din Catehismul de la Heidelberg şi cu Mărturisirea Belgică. În privinţa aceasta, Arminius a fost acuzat de duplicitate. El a promis în mod repetat că nu va învăţa din amvon sau de la catedra universitară lucruri care nu se sincronizau cu acele standarde.

Dr. Roger Nicole (1915 – 2010) a rezumat convingerile doctrinare ale lui Arminius cu o capacitate şi claritate covârşitoare: „Trebuie arătat că punctele de vedere ale lui Arminius reprezintă o îndepărtare clar marcată de la credinţa reformată. În lucrările sale publicate găsim sămânţa pentru cele mai multe, dacă nu pentru toate, ramificaţii ulterioare ale mişcării remonstrante, îndepărtate de ortodoxia reformată. Predestinarea potrivit unei precunoaşteri, negarea harului irezistibil, intenţia universală a ispăşirii şi incertitudinea legată de perseverare – aceste teze, care au format punctele principale ale remonstranţilor – sunt clar afirmate. Acuzaţia de pelagianism adusă deseori împotriva lui Arminius trebuie calificată fără îndoială în termenii unei puternici accentuări pe care acesta a pus-o asupra nevoii de har divin pentru orice lucru bun găsit în om. Deşi susţinea ideea liberului arbitru, el a recunoscut pângărirea profundă a omului şi a susţinut că omul n-ar putea face niciodată o alegere bună fără sprijinul plin de har al lui Dumnezeu. Suspiciunea că ar fi avut înclinaţii spre romano-catolicism se dovedeşte a fi fost fără temelie.”²

În 1610, la un an după moartea lui Arminius, urmaşii lui au elaborat cinci articole de credinţă pe baza învăţăturilor sale. Arminienii, aşa cum au ajuns să fie numiţi urmaşii lui, au prezentat aceste cinci doctrine statului olandez sub forma unei „Protest” (Remonstranţă). Gruparea arminiană a insistat ca Mărturisirea Belgică şi Catehismul de la Heidelberg (expresia oficială a poziţiei doctrinare a bisericilor reformate din Olanda) să fie modificate pentru a se conforma concepţiilor doctrinare cuprinse în Remonstranţă. Arminienii obiectau împotriva acelor doctrine afirmate atât de catehism, cât şi de mărturisire, care se refereau la suveranitatea divină, la neputinţa omenească, la alegerea necondiţionată sau predestinare, la răscumpărarea anumitor persoane, la harul irezistibil şi la perseverenţa sfinţilor. Acestea sunt problemele în legătură cu care ei au dorit să se revizuiască standardele oficiale ale bisericii olandeze.³

II. Teologia remonstranţilor

Convingerile teologice ale remonstranţilor se fundamentau pe două principii filozofice. Pentru început, ei afirmă că suveranitatea lui Dumnezeu nu este compatibilă cu libertatea omului, prin urmare nici cu responsabilitatea lui. Apoi, ei reduc obligaţiile omului la domeniul capacităţilor sale.

Pornind de la aceste principii, arminienii trag două concluzii. Mai întâi, întrucât Biblia consideră credinţa ca un act liber şi responsabil al omului, această credinţă nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Autor, ci se exercită independent de El. Apoi, cum Biblia consideră credinţa ca fiind obligatorie pentru mântuirea tuturor celor care aud Evanghelia, capacitatea de a crede trebuie să fie universală. Prin urmare, susţineau ei, Scriptura trebuie să fie interpretată în conformitate cu următoarele teze:

1. Omul nu este niciodată atât de complet corupt de păcat, încât să nu fie în stare să creadă Evanghelia spre mântuire atunci când îi este prezentată.

2. De asemenea, omul nu este niciodată atât de complet sub controlul lui Dumnezeu, încât să-i fie imposibil să respingă Evanghelia.

3. Motivaţia aflată în spatele alegerii de către Dumnezeu a celor care vor fi mântuiţi îşi are sursa în faptul că El a văzut dinainte că aceste persoane îşi vor exercita de bunăvoie credinţa.

4. Moartea lui Hristos nu garantează mântuirea nimănui, căci ea nu asigură pentru nimeni darul credinţei (un asemenea dar neexistând). Ea se mulţumeşte să creeze o posibilitate a mântuirii pentru toţi, cu condiţia ca fiecare să-şi exercite credinţa.

5. Credincioşii trebuie să se menţină într-o stare de har, păstrându-se în credinţă. Cei care eşuează în acest punct abandonează şi în final sunt pierduţi.

Astfel, arminianismul a făcut ca mântuirea omului să depindă în final de el însuşi, credinţa mântuitoare fiind văzută ca propria lucrare a omului şi nu ca lucrarea lui Dumnezeu în om.⁴

III. Sinodul de la Dort

În 1618-1619, un sinod al teologilor reformaţi s-a întrunit la Dort (sau Dordrecht) pentru a analiza Remonstranţa. Marele Sinod a fost convocat la data de 13 noiembrie 1618; au fost de faţă 84 de membri şi 18 delegaţi laici, inclusiv 27 de delegaţi din Germania, Palatinatul de lângă Rin, Elveţia şi Anglia. Timp de şapte luni au avut loc 154 de sesiuni ale Sinodului care s-a adunat pentru discutarea acestor chestiuni.

În lucrarea sa Calvinsm. Its history and basic principles, its fruits and its future, and its practical application to life (1955), Ben A. Warburton (p. 61) subliniază că „sinodul a analizat cu foarte mare atenţie cele «cinci teze» avansate de către protestatari şi a comparat învăţătura propusă de ei cu mărturia Scripturii. Nereuşind să împace învăţătura respectivă cu Cuvântul lui Dumnezeu, despre care au afirmat clar că este singurul pe care-l pot accepta ca regulă de credinţă, au respins-o în unanimitate. Ei au considerat, totuşi, că o simplă respingere nu este suficientă. Le-a rămas sarcina de a elabora adevărata învăţătură reformată cu privire la problemele care au fost puse în discuţie. Au procedat la realizarea acestui obiectiv, materializând poziţia calvinistă sub forma a cinci capitole, care au fost cunoscute din momentul acela sub numele de «Cele cinci teze ale calvinismului».”

Fără îndoială, multora din ziua de azi li se va părea ciudat faptul că Sinodul de la Dort a respins cele cinci doctrine propuse de către arminieni, deoarece aceste învăţături au dobândit o largă acceptare în biserica modernă. De fapt, ele sunt rareori puse în discuţie în generaţia noastră, însă marea majoritate a teologilor protestanţi din vremea respectivă au avut o concepţie mult diferită asupra acestor probleme. Ei au susţinut faptul că Biblia cuprinde un sistem doctrinar cu totul străin de cel apărat de gruparea arminiană. Mântuirea era concepută de către membrii Sinodului ca lucrarea harului, de la început şi până la sfârşit; ei nu au acceptat sub nicio formă ideea că păcătosul se mântuieşte pe sine sau contribuie în vreun fel la mântuirea lui. Căderea lui Adam a ruinat complet rasa umană; toţi oamenii sunt prin natura lor morţi din punct de vedere spiritual, iar voinţa lor se află în robia păcatului şi a lui Satan. Capacitatea de a crede Evanghelia este ea însăşi un dar al lui Dumnezeu, acordat numai acelora pe care El i-a ales pentru a fi obiecte ale harului Său nemeritat. Nu omul, ci Dumnezeu este Cel ce hotărăşte care dintre păcătoşi va avea parte de milă şi va fi mântuit.⁵

IV. Formulările Sinodului de la Dort⁶

Ca răspuns la cele cinci articole ale remonstranţilor, Sinodul de la Dort şi-a formulat Canoanele în 4 capitole şi în 93 de articole. Acestea au fost semnate la data de 23 aprilie şi au fost solemn promulgate în De Groote Kerk, Dordrecht, la 6 mai 1619. Formulările şi dovezile biblice au fost traduse din limba latină în care au fost publicate iniţial.

Alegere şi reprobare (respingere)

Primul punct principal doctrinar are în vedere alegerea divină şi reprobarea. În cadrul acestei dezbateri sunt introduse 18 articole. Primul articol atrage atenţia asupra faptului că întreaga omenire este osândită de Dumnezeu (Romani 3:19). Acest lucru e urmat de citatul din Ioan 3:16 şi Romani 10:14-15, versete care declară nevoia predicării Evangheliei. După aceea se ia în discuţie problema necredinţei şi a respingerii Evangheliei. În mod direct, acest lucru conduce spre subiectul alegerii divine – adevăr declarat în Efeseni 1:4-6. În articolul 9 se vorbeşte despre faptul că alegerea nu se bazează pe o credinţă prevăzută. Articolul 12 e de natură experimentală: „Cum recunoaşte cineva actul alegerii? Răspuns: Nu printr-o cercetare a lucrurilor ascunse ale lui Dumnezeu, ci printr-o observare în propria viaţă a bucuriei spirituale şi a unor dorinţe sfinte, rodul inconfundabil al alegerii despre care se vorbeşte în Cuvântul lui Dumnezeu.” În articolul 16 se dau sfaturi pastorale sensibile pentru cei care acceptă cu greu problema reprobării.

Prima secţiune majoră se încheie cu nouă paragrafe care afirmă şi apoi resping erorile remonstranţilor.

Răscumpărare eficace

Cel de-al doilea punct major al dezbaterii doctrinare are legătură cu răscumpărarea eficace. După ce se afirmă necesitatea absolută a morţii lui Hristos ca ispăşire pentru păcat, articolul 3 declară: „Moartea Fiului lui Dumnezeu reprezintă singura jertfă şi satisfacere completă pentru păcate; ea are valoare şi eficienţă infinită, este mai mult decât suficientă pentru a ispăşi păcatele întregii lumi.”

Articolul 5 accentuează faptul că porunca pentru pocăinţă şi credinţă ar trebui anunţată şi declarată, fără discriminare şi parţialitate, înaintea tuturor naţiunilor, iar articolul 8 declară: „A fost voia bună a lui Dumnezeu ca prin sângele vărsat pe cruce să răscumpere în mod eficace din orice popor, trib, naţiune şi limbă pe toţi aceia cărora le va da credinţă.”

Urmează şapte paragrafe prin care se resping erorile arminianismului.

Depravare, convertire şi mântuire

Punctele 4 şi 5 din analiza doctrinară iau în discuţie problema depravării umane, convertirea la Dumnezeu şi modul în care are loc aceasta. Urmează 17 articole cu explicaţii. Articolul 8 afirmă: „Cu toate acestea, toţi cei care sunt chemaţi prin Evanghelie sunt chemaţi în mod solemn. Căci în mod solemn şi cât se poate de exact Dumnezeu face de cunoscut în Cuvântul Lui ce Îi este plăcut: şi anume aceia care sunt chemaţi trebuie să vină la El. Tot în mod solemn El le promite odihnă pentru sufletele lor şi viaţă veşnică acelora care vin şi cred în El.” Hipercalviniştii resping ceea ce ei numesc „oferirea bine intenţionată a Evangheliei”. Aceştia se adâncesc într-un raţionalism uman şi se îndoiesc că Dumnezeu poate oferi în mod solemn Evanghelia tuturor oamenilor, din moment ce El ştie că-i va limita efectele doar pentru cei aleşi.

Secţiunile 4 şi 5 se încheie cu nouă paragrafe care resping erorile arminianismului. De exemplu, paragraful 8 respinge noţiunea conform căreia „omul îşi distorsionează complet propria sa renaştere; şi că rămâne să hotărască singur dacă vrea sau nu să fie născut din nou”.

Perseverarea

Cel de-al cincilea punct doctrinar important se ocupă de perseverarea sfinţilor. Se enumeră 15 articole. Articolul 4 se ocupă de pericolul căderii adevăraţilor credincioşi în păcate grave. Se subliniază vegherea constantă şi mereu sunt amintite exemplele lui David şi Petru. Articolul 5 analizează efectele păcatelor grave: „Prin astfel de păcate monstruoase ei îl necinstesc grav pe Dumnezeu, merită condamnarea la moarte, îl întristează pe Duhul Sfânt, suspendă exercitarea credinţei, îşi rănesc în mod sever conştiinţa şi uneori îşi pierd pentru o vreme sentimentul prezenţei harului în viaţa lor – până la vremea când, după ce s-au pocăit cu adevărat, Dumnezeu face ca faţa Lui să strălucească din nou peste ei.”

V. Cele cinci teze

Cele „cinci teze ale calvinismului” decurg din principiul biblic că „mântuirea vine de la Domnul” (Iona 2:10) şi pot fi rezumate astfel:

1. Corupţia totală – în starea sa naturală, omul decăzut este la fel de incapabil să creadă Evanghelia cum este de incapabil să se supună cerinţelor lui Dumnezeu, în ciuda tuturor încurajărilor exterioare care i se pot aduce.

2. Alegerea necondiţionată – un act liber, necondiţionat şi suveran al lui Dumnezeu, prin care El alege nişte păcătoşi ca să-i răscumpere prin Hristos, să le dea credinţa şi să-i ducă la glorie.

3. Ispăşirea particulară – lucrarea de răscumpărare a lui Hristos are ca obiect şi scop mântuirea celor aleşi.

4. Harul irezistibil – lucrarea Duhului Sfânt, prin care El îi aduce pe oameni la credinţă, nu eşuează niciodată, ci îşi îndeplineşte fără greş obiectivul.

5. Perseverenţa sfinţilor – atotputerea divină îi păzeşte pe adevăraţii credincioşi în credinţă şi sub har până ce ajung în glorie.

Interpretarea calvinistă proclamă un Dumnezeu care mântuieşte, iar cea a lui Arminius prezintă un Dumnezeu care permite omului să se mântuiască prin sine însuşi. Prima prezintă lucrarea trinitară angajată în vederea refacerii unei omeniri pierdute. Aceste trei mari acte ale lui Dumnezeu, şi anume alegerea făcută de Tatăl, răscumpărarea făcută de Fiul şi chemarea făcută de Duhul Sfânt, se aplică aceloraşi indivizi şi asigură fără greş mântuirea lor.

Cealaltă interpretare conferă fiecăruia dintre aceste acte un obiectiv diferit. Fiul a deschis posibilitatea răscumpărării întregii omeniri, chemarea făcută de Duhul Sfânt se adresează tuturor celor cărora le-a fost vestită Evanghelia, iar alegerea Tatălui îi priveşte pe acei ascultători care răspund afirmativ. Această interpretare refuză să acorde fiecăreia dintre aceste lucrări divine capacitatea de a asigura mântuirea cuiva.

Astfel, aceste două teologii concep într-un mod cu totul diferit planul de mântuire. Pentru una, mântuirea depinde de lucrarea lui Dumnezeu, în timp ce pentru cealaltă ea se sprijină pe o lucrare a omului. Una include credinţa în darul divin al mântuirii, în timp ce cealaltă o concepe ca fiind contribuţia omului la mântuirea sa. Una îi dă lui Dumnezeu toată gloria pentru mântuirea credincioşilor, în timp ce, pentru cealaltă, Dumnezeu şi omul îşi împart lauda. Dacă se poate spune astfel, Dumnezeu ar fi construit mecanismul mântuirii, iar omul, prin credinţa sa, face să funcţioneze maşina.

Este vorba despre deosebiri foarte importante, şi marea valoare a celor „cinci teze”, ca rezumat al calvinismului, constă în a preciza într-adevăr natura şi importanţa divergenţelor între cele două concepţii.⁷

VI. Istoria controversei

Nici Jean Calvin şi nici Jacobus Arminius nu sunt fondatorii conceptelor fundamentale care stau la baza celor două sisteme ce le poartă numele. Principiile fundamentale ale fiecărui sistem pot fi urmărite înapoi în timp de-a lungul multor secole. De exemplu, doctrinele principale ale poziţiei calviniste au fost apărate cu înverşunare de Augustin în disputa cu Pelagius în secolul al V-lea. William Cunningham scrie că „aşa cum nu a fost nimic nou în esenţă în calvinismul lui Calvin, tot aşa nu a fost nimic nou în arminianismul lui Arminius… Doctrina lui Arminius poate fi urmărită în timp până în vremea lui Clement din Alexandria şi se pare că a fost susţinută de mulţi dintre Părinţii Bisericii din secolul al IV-lea şi al V-lea, fiind propagată în biserică sub influenţa corupătoare a filozofiei păgâne. În secolul al V-lea Pelagius şi urmaşii săi s-au opus augustinianismului cu o înverşunare la fel de mare ca şi Arminius, deşi ei au deviat de la doctrina sănătoasă mai mult decât a făcut-o el”.⁸

Pelagius a negat faptul că natura umană a fost coruptă de păcat. El a susţinut că singurul neajuns pe care l-a suferit rasa umană în urmă nelegiuirii lui Adam a fost exemplul negativ pe care acesta l-a dat umanităţii. Potrivit concepţiei lui Pelagius, fiecare copil vine pe lume în aceeaşi stare în care a fost Adam înainte de cădere. Principiul său călăuzitor a fost libertatea de voinţă absolută a omului. Astfel, fiecare are în sine însuşi puterea de a crede Evanghelia, precum şi de a respecta în mod desăvârşit Legea lui Dumnezeu.

Augustin, pe de altă parte, a susţinut faptul că natura umană a fost complet coruptă după căderea lui Adam şi astfel nimeni nu poate, prin sine însuşi, să dea ascultare Legii sau Evangheliei. Harul divin este esenţial pentru ca cei păcătoşi să poată crede sau să poată fi mântuiţi, iar acest har nu se revarsă decât asupra acelora pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viaţa veşnică încă înainte de întemeierea lumii. Prin urmare, actul credinţei nu este rezultatul libertăţii de credinţă a celui păcătos (cum credea Pelagius), ci vine prin harul nemeritat al lui Dumnezeu, care se revarsă numai asupra celor aleşi.

George Smeaton (în lucrarea The Doctrine of the Holy Spirit, p. 300, 301), arătând felul în care s-a născut semipelagianismul (precursorul arminianismului), afirmă că „polemica fără replică a lui Augustin a discreditat în aşa măsură pelagianismul în domeniul argumentării, încât acesta nu mai poate părea niciodată plauzibil pentru gândirea creştină. El s-a prăbuşit, dar la scurtă vreme şi-a făcut apariţia un sistem nou care susţinea că omul este capabil, prin puterile sale naturale să facă primul pas spre convertire, iar acest pas câştigă sau merită ajutorul Duhului. Ioan Casian (360 – 435) a fost întemeietorul acestei căi de mijloc, care a ajuns să poarte numele de semipelagianism deoarece a ocupat un loc intermediar între pelagianism şi augustinianism, preluând elemente din amândouă. El a recunoscut faptul că păcatul lui Adam s-a extins asupra posterităţii sale şi că natura umană a fost coruptă prin păcatul originar. Însă, pe de altă parte, a apărat un sistem al harului universal, acelaşi pentru toată lumea, lăsând ca decizia finală, în cazul fiecărei persoane, să depindă de exercitarea liberei voinţe”.

Vorbind despre cei care l-au urmat pe Casian, Smeaton continuă: „Ei au susţinut faptul că cel dintâi pas al voinţei înspre credinţă trebuie atribuit puterilor naturale ale gândirii umane. Aceasta a fost principala lor eroare. Maxima lor era: «Eu sunt cel care vreau să cred, iar partea harului lui Dumnezeu este să-mi vină în ajutor.» Ei au afirmat suficienţa harului lui Hristos pentru toată lumea şi faptul că fiecare, conform propriei sale voinţe, dă ascultare sau respinge invitaţia, în timp ce Dumnezeu doreşte şi îl ajută în mod egal pe fiecare să se mântuiască… întregul sistem astfel format reprezintă un edificiu la jumătatea drumului, ce cuprinde elemente de eroare şi elemente de adevăr, fără a se deosebi deloc de arminianismul care, după reafirmarea doctrinelor harului de către reformatori, s-a răspândit în acelaşi fel prin diferite biserici.”⁹

Semipelaginaismul a fost repudiat de către Sinodul de la Orange în 529 d.Hr., care a afirmat că: „Păcatul primului om a slăbit atât de mult voinţa liberă încât nimeni nu poate nici să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum ar trebui şi nici să creadă în Dumnezeu sau să facă bine de dragul lui Dumnezeu, decât dacă harul milei divine l-a precedat… Noi credem, de asemenea, spre beneficiul nostru că în fiecare lucrare bună nu noi suntem cei care luăm iniţiativa şi suntem apoi asistaţi prin mila lui Dumnezeu, ci Însuşi Dumnezeu ne inspiră mai întâi atât credinţa în El, cât şi dragostea pentru El, fără faptele noastre bune anterioare, care să merite răsplată…”

VII. Calvinismul, teologia Reformei¹⁰

Conducătorii Reformei protestante din secolul al XVI-lea au respins pelagianismul şi semipelagianismul pentru faptul că amândouă sistemele erau nebiblice. Ca şi Augustin, reformatorii au susţinut doctrina suveranităţii lui Dumnezeu, cea a decăderii totale a omului şi cea a alegerii necondiţionate. Aşa cum arată Loraine Boettner (în lucrarea Doctrina reformată a predestinării), reformatorii au susţinut cu toţii concepţia predestinării. „Aceasta a fost susţinută nu numai de Calvin, ci şi de Luther, Zwingli, Melancthon (deşi el s-a retras mai târziu pe poziţii semipelagianiste), de Bullinger, Bucer şi de către toţi conducătorii de seamă ai Reformei. Deşi au avut puncte de vedere deosebite asupra altor doctrine, ei au fost de acord cu doctrina predestinării şi au pus accentul pe ea. Lucrarea principală a lui Luther, Robia voinţei, dovedeşte faptul că el s-a implicat în acestă doctrină la fel de mult ca şi Calvin însuşi.”

J.I. Packer (în introducerea la Bondage of the Will, p. 58, 59) afirmă că „toţi teologii protestanţi de frunte din prima epocă a Reformei s-au aflat în mod sigur pe aceeaşi poziţie în cazul acesta. În alte privinţe au existat deosebiri între ei, dar în privinţa afirmării neajutorării omului păcătos şi a suveranităţii harului lui Dumnezeu s-au găsit cu toţii pe aceleaşi poziţii. Pentru fiecare dintre ei aceste doctrine reprezentau însăşi sângele şi viaţa credinţei creştine… Pentru reformatori, întrebarea crucială nu era pur şi simplu dacă Dumnezeu îi justifică pe cei credincioşi fără faptele Legii. Întrebarea căreia trebuia să i se dea un răspuns era mai amplă, şi anume dacă cei păcătoşi sunt total neajutoraţi în păcatele lor şi dacă Dumnezeu îi salvează prin harul Său invincibil, necondiţionat şi gratuit, nu numai justificându-i de dragul lui Hristos atunci când ei ajung să creadă, ci şi ridicându-i din moartea păcatului lor prin Duhul Său dătător de viaţă pentru a-i aduce la credinţă. Aceasta era problema crucială: dacă Dumnezeu este autorul, nu doar al justificării, ci şi al credinţei; dacă, în ultimă instanţă, creştinismul este o religie a încrederii totale în Dumnezeu în vederea mântuirii şi în vederea tuturor lucrurilor necesare pentru ea, sau este o religie a încrederii în sine şi a efortului personal.”

Astfel, este evident că cele cinci teze ale calvinismului, elaborate de Sinodul de la Dort în 1619, nu au reprezentat nici pe departe un sistem teologic nou. Dimpotrivă, aşa cum afirmă dr. Wyllie cu privire la Sinod: „Acesta s-a întrunit într-un moment de mare criză şi a fost chemat pentru a revizui, a reexamina şi a reconfirma, în cea de-a doua generaţie care a urmat Reformei, acel corp de adevăruri şi acel sistem doctrinar care se afirmase în lume în timpul marii mişcări.”

VIII. Mai mult decât TULIP¹¹

Nu e corect să limităm calvinismul la cele „cinci teze”, cunoscute şi sub forma acrostihului TULIP (Total Depravity, Unconditional Election, Limited Atonement, Irresistible Grace, Perseverance of the Saints).

1. Calvinismul prezintă o concepţie cuprinzătoare care decurge dintr-o noţiune clară a suveranităţii lui Dumnezeu asupra totalităţii creaţiei Sale. Este vorba despre un demers logic şi consecvent pentru a-L recunoaşte pe Creator ca Domn care conduce toate lucrurile după sfatul voii Sale suverane. Calvinismul este o concepţie teocentrică despre viaţă care o plasează într-o dependenţă deplină de controlul lui Dumnezeu şi de călăuzirea Cuvântului Său. Cu alte cuvinte, el este o teologie a Bibliei văzută într-o perspectivă biblică – concepţia aceea centrată asupra lui Dumnezeu care Îl vede pe Creator ca fiind sursa, instrumentul şi scopul a tot ce există.

Calvinismul este astfel teism (credinţa că Dumnezeu este temelia a tot ce există), religie (dependenţa faţă de Dumnezeu ca Dătător al tuturor lucrurilor) şi evanghelicalism (încrederea în Dumnezeu, prin Hristos, pentru toate lucrurile), toate acestea în forma cea mai pură şi mai dezvoltată. De asemenea, el este o filozofie unificată a istoriei, care vede întreaga diversitate a proceselor şi evenimentelor ce au loc în lumea creată de Dumnezeu ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât rezultatul măreţului Său plan prestabilit pentru creaturile Sale şi pentru Biserica Sa. Cele „cinci teze” se mulţumesc să afirme suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea individului, dar calvinismul, ca atare, priveşte recunoaşterea mult mai importantă a suveranităţii Sale în toate domeniile.

2. Spre deosebire de cele „cinci teze”, care prezintă doctrina mântuirii într-un context negativ şi polemic, calvinismul este didactic, pastoral şi constructiv în esenţa sa. El poate să-şi definească poziţia în termenii Scripturii fără vreo referire la arminianism şi nu are nevoie să se lupte la nesfârşit cu nişte arminieni reali sau imaginari pentru a se menţine în viaţă. El nu are niciun interes să se exprime la modul negativ ca atare. Dacă trebuie să se bată, o face ca să apere valorile „evanghelice” pozitive.

Tiparul negativ al acestor „cinci teze” este o sursă de neînţelegeri, mai ales în ceea ce priveşte a treia teză (ispăşirea limitată sau răscumpărarea individuală). Se pune adesea accentul pe adjectiv, ceea ce duce gândul la faptul că întotdeauna calviniştii au avut un interes special de a limita îndurarea divină. De fapt, această terminologie încearcă să apere afirmaţia centrală a Evangheliei, şi anume că Isus Hristos este un Răscumpărător care răscumpără într-adevăr.

La fel, respingerea unei alegeri condiţionate şi a unui har faţă de care se poate rezista corespunde dorinţei de a ocroti adevărul pozitiv că Dumnezeu este Cel care mântuieşte. Singurele teoreme cu adevărat negative sunt cele formulate de arminianism, care neagă faptul că alegerea, răscumpărarea şi chemarea sunt acte mântuitoare ale lui Dumnezeu. Calvinismul „neagă” aceste negaţii ca să proclame conţinutul pozitiv al Evangheliei în scopul pozitiv de a întări credinţa şi a edifica Biserica.

3. Expunerea în cinci teze a doctrinei calviniste privind mântuirea (număr de cinci datorat, aşa cum am văzut, numai faptului că sinodul din Dort trebuia să dea răspuns la cinci teoreme arminiene) tinde să facă neclară, confuză structura coerentă a gândirii calviniste privind acest subiect. Deşi prezentate în mod separat, aceste cinci teze sunt, de fapt, inseparabile. Ele se susţin reciproc, şi este imposibil să respingi una fără să le respingi pe celelalte (sinodul vorbea despre „lanţul de aur al mântuirii noastre”). Căci, pentru calvinism, nu există de fapt decât o singură teză în domeniul mântuirii (soteriologiei): Dumnezeu mântuieşte păcătoşi.

• Dumnezeu, Iahve Trinitar, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, trei Persoane lucrând împreună cu o înţelepciune, o putere şi o iubire suverană în vederea mântuirii unui popor ales. Alegerea de către Tată, îndeplinirea de către Fiu a voinţei Tatălui prin răscumpărare şi executarea de către Spirit a planului Tatălui şi Fiului prin regenerare (naştere din nou).

• Mântuieşte. Dumnezeu realizează, de la început până la sfârşit, tot ce este necesar pentru a aduce păcătosul de la moartea datorită păcatului la viaţa în glorie: El concepe, execută şi aplică răscumpărarea; El cheamă şi ocroteşte, îndreptăţeşte, sfinţeşte, glorifică.

• Păcătoşi, adică nişte oameni aşa cum îi găseşte Dumnezeu, vinovaţi, întinaţi, neputincioşi, orbi, absolut incapabili să se supună lui Dumnezeu sau să-şi îmbunătăţească situaţia spirituală.

• Dumnezeu mântuieşte păcătoşi. Să nu slăbim forţa acestei afirmaţii frângând unitatea lucrării Trinităţii sau împărţind realizarea mântuirii între Dumnezeu şi om. Este ceva nejustificat să se facă din rolul omului partea decisivă a mântuirii sau să se vorbească mai puţin puternic despre incapacitatea păcătosului, astfel încât să i se permită să împartă gloria mântuirii cu Salvatorul său.

Singurul aspect al doctrinei calviniste a mântuirii pe care „cele cinci teze” se străduiesc să-l exprime (şi pe care îl respinge arminianismul sub toate formele lui) se formulează astfel: Omul păcătos nu contribuie în niciun sens la propria lui mântuire. Aceasta, de la început până la sfârşit şi în totalitatea ei, a venit, vine şi va veni de la Domnul, Căruia să-I fie gloria pentru totdeauna.

O concluzie

Voi încheia această scurtă prezentare cu ceea ce dr. Duane Edward Spencer afirma în finalul lucrării sale Calvinismul în lumina Scripturii: „Am învăţat deja lecţia dispreţului şi ironiei al căror obiect devine cel ce ia poziţia doctrinară a marilor reformatori, din partea celor a căror teologie se bazează pe emoţii, tradiţii şi doctrine denominaţionale şi pe raţionamentul uman. Şi totuşi, nu pot abandona ceea ce sunt convins că este poziţia lui Hristos şi a apostolilor Săi… Totuşi, chiar având convingerea că doctrina Reformei este doctrina Bibliei, rămân cu umilinţă conştient că nu cu mulţi ani în urmă aveam convingeri arminiene. De aceea nu-i condamn pe cei ce nu sunt de acord cu poziţia mea actuală. Mă rog doar ca Duhul Sfânt să lumineze inima fiecăruia, astfel încât să ne putem iubi unul pe altul cu cereasca dragoste agape, cu care ne iubeşte El pe noi (în ciuda a ceea ce suntem) şi să creştem împreună în cunoaşterea Adevărului.”

Probabil că ceea ce a spus odată Charles Haddon Spurgeon poate exprima cel mai bine sentimentele mele împletite în această mică lucrare asupra calvinismului: „Noi credem în cele cinci puncte cunoscute în general ca fiind calviniste; dar nu privim aceste cinci puncte ca pe nişte vârfuri ascuţite de săbii pe care trebuie să le înfigem între coastele fraţilor noştri de credinţă. Le vedem ca fiind cinci felinare măreţe ce ajută la iluminarea crucii; sau, mai curând, cinci emanaţii strălucitoare ţâşnind din slăvitul legământ al Dumnezeului nostru Triunic, emanaţii care ilustrează marea doctrină a lui Isus crucificat.”

Note: