Monergism, director link-uri, teologie baptistă reformată, calvinism, doctrinele harului, teologie sistematică, predici Charles Spurgeon, baptişti calvinişti, Reforma protestantă, istoria Bisericii, apologetică, studii biblice, puritani

J.C. Ryle – Rugăciunea în taină

Nu există nicio îndatorire a religiei care să fie atât de neglijată ca rugăciunea în taină.

Trăim zile în care abundă profesarea religioasă. Acum există mai multe locuri de închinare publică decât erau înainte. Sunt mai mulţi oameni care le frecventează decât au fost vreodată de când Anglia este o naţiune. Totuşi, în ciuda acestei religii publice, cred că există o neglijare enormă a rugăciunii în taină.

Nu aş fi spus acest lucru cu câţiva ani în urmă. Odată credeam, în ignoranţa mea, că majoritatea oamenilor îşi spun rugăciunile şi mulţi oameni se roagă. Am ajuns să gândesc diferit. Am ajuns la concluzia că majoritatea creştinilor practicanţi nu se roagă deloc.

Ştiu că această afirmaţie sună foarte şocant şi că îi va uimi pe mulţi. Dar eu sunt convins că rugăciunea este unul dintre acele lucruri care sunt considerate a fi un „lucru de la sine înţeles” şi, ca multe lucruri de la sine înţeles, este ruşinos de neglijată. Este „treaba tuturor”; şi, după cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, este o treabă înfăptuită de foarte puţini. Este una dintre acele lucrări personale dintre Dumnezeu şi sufletele noastre pe care niciun ochi nu o poate vedea şi, de aceea, este unul dintre lucrurile pentru care există tot felul de ispite ca să le treci cu vederea şi să le laşi nefăcute.

Cred că mii de oameni nu spun niciodată nici măcar un cuvânt de rugăciune. Ei mănâncă, beau, dorm, se trezesc, se duc la lucrul lor, se întorc acasă, respiră aerul lui Dumnezeu, privesc soarele lui Dumnezeu, umblă pe pământul lui Dumnezeu, se bucură de îndurările lui Dumnezeu, au trupuri muritoare şi judecata şi eternitatea stau înaintea lor. Dar niciodată nu îi vorbesc Iui Dumnezeu. Trăiesc ca animalele care pier; se comportă ca nişte creaturi fără suflet; nu au să-I adreseze niciun cuvânt Celui din a Cărui gură vor primi într-o zi sentinţa eternă. Cât de îngrozitor este lucrul acesta! Dar dacă tainele oamenilor ar fi cunoscute, cât de comun ar fi!

Cred că există zeci de mii de oameni ale căror rugăciuni nu sunt nimic altceva decât o simplă formalitate – o serie de cuvinte repetate pe de rost, fără să se gândească la înţelesul lor. Unii spun în grabă câteva propoziţii pe care le-au învăţat la grădiniţă când erau copii. Alţii se mulţumesc să repete Crezul, uitând că nu este nicio cerere în acesta. Alţii adaugă şi Rugăciunea domnească, dar fără nici cea mai mică dorinţă ca rugăminţile ei solemne să primească răspuns. Alţii, dintre cei săraci, chiar şi azi repetă vechile versuri catolice:

Matei, Marcu, Luca şi loan

Binecuvântaţi patul pe care stau.”

Mulţi, chiar şi dintre aceia care folosesc forme bune, îşi murmură rugăciunile după ce s-au întins în pat sau trec rapid prin ele în timp ce se spală sau se îmbracă dimineaţa. Oamenii pot să creadă ce vor, însă pot fi siguri că înaintea lui Dumnezeu aceasta nu este rugăciune. Cuvintele spuse fără inimă sunt la fel de inutile pentru sufletele noastre ca bătutul tobelor de către sărmanii păgâni înaintea idolilor lor. Acolo unde nu este inimă, poate fi o lucrare a buzelor sau o lucrare a limbii, dar nu este ceva pe care Dumnezeu să-l asculte – nu este rugăciune. Nu am niciun dubiu că Saul a spus multe rugăciuni lungi înainte ca Domnul să-l întâmpine pe drumul către Damasc. Dar numai atunci când inima lui a fost zdrobită, Domnul a spus: „se roagă!”

Surprinde acest lucru pe vreun cititor? Ascultaţi-mă şi veţi vedea că nu vorbesc aşa fără motiv. Vi se pare că afirmaţiile mele sunt extravagante şi nejustificate? Oferiţi-mi atenţia voastră şi vă voi arăta în curând că vă spun numai adevărul.

Aţi uitat că nu este ceva natural ca cineva să se roage? Mintea firească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Dorinţa inimii omului este să se depărteze de Dumnezeu şi să nu aibă nimic de-a face cu El. Sentimentul lui faţă de El nu este de dragoste, ci de frică. Atunci, de ce s-ar ruga un om dacă nu are niciun simţ real al păcatului, niciun simţ real al lipsurilor spirituale, nicio credinţă fermă în lucrurile nevăzute, nicio dorinţă după sfinţenie şi cer? Despre toate aceste lucruri, marea majoritate a oamenilor nu cunosc şi nu simt nimic. Mulţimea merge pe calea cea largă. Nu pot să trec cu vederea lucrul acesta. Prin urmare – spun cu îndrăzneală – cred că puţini oameni se roagă.

Aţi uitat că nu e la modă să te rogi? Este unul dintre lucrurile pe care multora le-ar fi ruşine să le facă. Sunt sute de oameni care ar face orice altceva numai să nu mărturisească public că au obiceiul să se roage. Sunt mii de oameni care, dacă sunt constrânşi de circumstanţe să doarmă în aceeaşi cameră cu un străin, s-ar culca fără să se roage. Să călăreşti bine, să ţinteşti bine, să te îmbraci bine, să mergi la baluri, la concerte, la teatru, să fii cunoscut drept inteligent şi plăcut – toate aceste sunt la modă, dar nu să te rogi. Nu pot să trec cu vederea acest lucru. Nu pot să cred că un obicei de care multora pare să le fie ruşine să-l practice este comun. Cred că puţini oameni se roagă.

Aţi uitat ce fel de vieţi duc cei mai mulţi? Putem oare să presupunem că oamenii se roagă împotriva păcatului zi şi noapte, când îi vedem afundându-se direct în el? Putem oare să presupunem că se roagă împotriva lumii când ei sunt în întregime absorbiţi şi captivaţi de căutările ei? Putem oare să credem că Îi cer într-adevăr har lui Dumnezeu ca să-L slujească, când ei nu arată nici măcar cea mai mică dorinţă de a-L sluji? Oh, nu! E limpede ca lumina zilei că marea majoritate a oamenilor fie nu Îi cer nimic lui Dumnezeu, fie nu vorbesc serios atunci când îi cer ceva – ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Rugăciunea şi păcatul nu vor trăi niciodată împreună în aceeaşi inimă. Rugăciunea va mistui păcatul sau păcatul va sugruma rugăciunea. Nu pot să trec cu vederea acest lucru. Mă uit la vieţile oamenilor. Cred că puţini sunt aceia care se roagă.

Aţi uitat de felul în care mor mulţi? Cât de mulţi, atunci când se apropie de moarte, par să fie complet străini de Dumnezeu! Nu numai că sunt jalnic ignoranţi cu privire la Evanghelia Lui, dar le lipseşte în mod jalnic puterea de a-I vorbi lui Dumnezeu. Există o stânjeneală, o timiditate, o noutate, o neîndemânare în strădaniile lor de a se apropia de El. Par să facă ceva nou. Arată de parcă ar vrea să fie prezentaţi lui Dumnezeu, de parcă nu au mai vorbit niciodată înainte cu El. Îmi aduc aminte că am auzit de o doamnă care era nerăbdătoare ca pastorul să vină să o viziteze în timpul bolii ei finale. Dorea ca el să se roage cu ea. A întrebat-o pentru ce să se roage. Nu ştia şi nu putea spune. Era absolut incapabilă să numească lucrul pe care vroia ca el să i-L ceară lui Dumnezeu pentru sufletul ei. Tot ceea ce părea că vroia era forma rugăciunilor pastorului. Pot să înţeleg destul de bine lucrul acesta. Paturile de moarte sunt mari destăinuitori de secrete. Nu pot să trec cu vederea ceea ce am văzut în oamenii bolnavi şi aflaţi pe moarte. Şi lucrul acesta mă face să cred că puţini se roagă.

(Fragment din lucrarea O chemare la rugăciune, J.C. Ryle, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2011, traducere Eliza Leonaş.)

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2015/03/j-c-ryle-rugaciunea-in-taina/

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: