Prin intermediul lucrării sale Freedom of the Will (1754), Jonathan Edwards a adus o contribuţie unică la dezbaterea privind robia/libertatea voinţei omului.
Primul lucru important pe care l-a făcut Edwards a fost să definească voinţa, pe care el a înţeles-o ca pe „ceva prin care mintea alege fiecare lucru”. În concepţia lui Edwards, ceea ce alegem nu este determinat de voinţa în sine, ci de minte.
Deşi mintea şi voinţa pot fi diferenţiate între ele, ele nu pot fi separate una de cealaltă. Acţiunile morale implică alegeri raţionale. O alegere făcută fără implicarea minţii nu este o alegere morală. Plantele îşi pot îndrepta rădăcinile către apă, lucru determinat de o serie de cauze fizice, însă nu judecăm această acţiune în termeni de bună sau rea. Astfel de acţiuni sunt involuntare.
În al doilea rând, când Edwards a vorbit despre voinţă ca fiind „decizia minţii”, el s-a referit la faptul că alegerile pe care le facem sunt în concordanţă cu ceea ce considerăm ca fiind varianta cea mai bună dintre cele care ne sunt puse înainte. El a tras concluzia că toate alegerile pe care le facem sunt dictate de cea mai puternică înclinaţie de moment: „mintea alege într-un anumit fel datorită motivelor”.
Alegerile noastre sunt cauzate de propriile noastre înclinaţii. Când avem o puternică înclinaţie către a face ceva, putem spune: „Sunt hotărât să fac acest lucru!”. Edwards spune nu doar că putem alege conform celei mai puternice dorinţe de moment, cişi cătrebuie să alegem astfel.
Atunci când un creştin născut din nou păcătuieşte, în acel moment, de fapt,el doreşte păcatul mai mult decât ascultarea. El are dorinţa de a face bine, dar nu întotdeauna face binele acesta, deoarece nu doreşte cu destulă intensitate sau putere să facă binele.
Al treilea aspect pe care Edwards îl abordează este problematica responsabilităţii; teologul american a făcut o distincţie clară între ceea ce el a numit abilitate naturală şi abilitate morală.
Abilitatea naturală este dată unei creaturi de către Creator. De exemplu, păsările au abilitatea naturală de a zbura fără ajutorul unei maşinării, pe când oamenii nu au această abilitate.
Ca oameni, avem abilitatea naturală de a face alegeri. Avem o minte care poate procesa informaţia şi poate înţelege obligaţiile impuse de legea lui Dumnezeu. Avem voinţa, care ne ajută să alegem să facem ceea ce dorim. Înainte de cădere, aveam şi o înclinaţie pozitivă, care ne oferea posibilitatea de a alege ce este bine. Aceasta din urmă este cea care s-a pierdut prin cădere. Păcatul originar nu distruge calitatea umană sau abilitatea de a alege. Abilitatea sau facultatea naturală rămâne intactă, Ceea ce s-a pierdut este înclinaţia pozitivă sau dorinţa de a asculta de Dumnezeu.
Omul neregenerat nu este înclinat să-L asculte pe Dumnezeu. El nu are acea dragoste de Dumnezeu, care să-l determine să-L dorească pe Dumnezeu. El ar putea alege lucrurile lui Dumnezeudacă le-ar dori, dar nu le doreşte. Voinţa noastră este creată în aşa fel încât nu putem alege ceea ce nu dorim să alegem. Pierderea fundamentală a dorinţei după Dumnezeu reprezintă esenţa păcatului originar.
Lipsa dorinţei după lucrurile lui Dumnezeu ne pune în imposibilitatea morală de a alege binele. Acest aspect îl are Edwards în vedere atunci când face deosebirea dintre abilitatea naturală şi abilitatea morală. Omul căzut are abilitatea naturală de a-L alege pe Dumnezeu (facultatea naturală de a exercita alegerea), dar nu are abilitatea morală de a o face. Abilitatea de a face alegeri morale corecte presupune dorinţe şi înclinaţii corecte. Fără o înclinaţie corectă către bine, nimeni nu poate alege binele. Alegerea noastră decurge din înclinaţia noastră. Pentru ca omul să poată alege lucrurile lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie înclinat să o facă. Deoarece carnea nu caută lucrurile lui Dumnezeu, avem nevoie de har pentru a le putea alege. Omul neregenerat trebuie mai întâi regenerat, pentru a avea vreo dorinţă după Dumnezeu. Omul mort spiritual trebuie înviat de către Duhul Sfânt pentru a dori după Dumnezeu.
Edwards subliniază diferenţa dintre cele două abilităţi prin intermediul unei ilustraţii: „Să lăsăm bunul-simţ să stabilească dacă este sau nu o mare diferenţă între aceste două cazuri: primul, cel al unui om care l-a insultat pe împăratul său şi a fost aruncat în temniţă; iar după ce a stat aici o vreme, împăratul îl cheamă la el şi îi spune că dacă vrea să cadă înaintea lui şi să îşi ceară iertare, va fi iertat şi eliberat; mai mult, va primi multe bogăţii şi va fi înălţat în rang: prizonierul îşi cere iertare din toată inima pentru răutatea şi prostia lui, este gata să retracteze ceea ce a spus şi acceptă oferta împăratului; stătuse destul între nişte ziduri groase, cu porţi şi zăbrele de fier.
Al doilea caz este cel al unui om cu un spirit extrem de lipsit de maleabilitate, plin de ură, nerecunoştinţă şi mai mult, fusese găsit vinovat de trădare; de asemenea, manifestă o duşmănie de moarte faţă de suveranul său; pentru trădarea sa, a fost aruncat în temniţă, iar acum stă acolo, legat cu lanţuri grele, în nişte condiţii groaznice. După un anumit timp, împăratul, făcându-i-se milă, vine la el în temniţă, porunceşte să fie dezlegat, îl cheamă şi îi spune că dacă i se va închina şi va recunoaşte că a greşit, va fi iertat, eliberat, înălţat în rang şi va putea sluji din nou la curte. Dar omul refuză cu încăpăţânare şi spune, plin de o mândrie fără scrupule, că nu poate accepta oferta; mândria şi răutatea îl copleşesc, ca şi cum l-ar lega, ca şi cum i-ar lega inima: inima se împotriveşte, iar el nu poate face absolut nimic, pentru că are o influenţă mult mai mare asupra minţii lui decât oferta împăratului, plină de har şi milă. Acum, ce ne spune bunul simţ? Oare există vreo diferenţă între cei doi oameni în ceea ce priveşte vina lor?”
Biblia ne arată că suntem atât de porniţi împotriva lui Dumnezeu, încât atunci când ni se prezintă vestea bună a lui Hristos, nu o primim – nu pentru că din punct de vedere natural nu am putea-o primi – ci pentru că suntem ostili faţă de Dumnezeu. Domnul Isus a spus „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:65). Această declaraţie este o negaţie universală. Ea enunţă inabilitatea universală. Cuvântul poate nu descrie permisiunea, ci abilitatea. A spune că nimeni nu poate face un lucru înseamnă a spune că toţi sunt incapabili să-l facă. Adevărul şocant exprimat de Domnul Isus în aceste versete este că nimeni nu are abilitatea de a veni la Hristos pe cont propriu. Pentru ca cineva să vină la Hristos, acelei persoane trebuie, mai întâi, să-i fie „dat” să vină la El. Trebuie ca Dumnezeu să ne ajute să ne depăşim inabilitatea morală. Fără ajutorul Duhului Sfânt, nu putem veni la Hristos.
Bibliografie
James Montgomery Boice, Fundamente ale credinţei creştine. O prezentare accesibilă a teologiei protestante, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000
R.C. Sproul, Doctrinele harului. Esenţa teologiei reformate, Editura Multimedia, Arad, 2002
