Monergism, director link-uri, teologie baptistă reformată, calvinism, doctrinele harului, teologie sistematică, predici Charles Spurgeon, baptişti calvinişti, Reforma protestantă, istoria Bisericii, apologetică, studii biblice, puritani

A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra (1689)

Cele patru decenii care au urmat adoptării Primei mărturisiri de credinţă baptistă de la Londra (1644) au adus schimbări majore în viaţa politică din Anglia. În războiul civil, armata regelui Charles I a fost învinsă de forţele loiale Parlamentului, iar monarhul a fost decapitat în ianuarie 1649.

După execuţia lui Charles I, prezbiterienii, anglicanii şi congregaţionaliştii erau divizaţi în funcţie de susţinerea pe care o acordau monarhiei. Oliver Cromwell, un general de cavalerie, a fost ridicat la rangul de Lord Protector şi a condus Anglia până în 1658, cu ajutorul Parlamentului. După moartea lui Cromwell, linia Stuarzilor a fost restaurată pe tron.

Relaţiile dintre Scoţia şi Anglia, ca şi cele dintre puritanii scoţieni şi cei englezi au continuat să fie tensionate şi datorită apariţiei unor noi legi referitoare la închinare. În 1662, Actul uniformităţii a scos în afara legii folosirea oricărei alte cărţi ca normă pentru închinarea bisericii cu excepţia noii Cărţi de rugăciune. Biserica anglicană a renunţat la Confesiunea de la Westminster şi s-a întors la cele 39 de articole.

În 1677, mai mulţi lideri ai baptiştilor particulari s-au strâns pentru a pune bazele unei mărturisiri mult mai detaliate decât cea de la 1644. În introducerea acestui document, ei au explicat din nou motivele pentru care au scris Mărturisirea de la 1644, şi-au afirmat bucuria pentru rezultatele acesteia, iar apoi au declarat: „Datorită faptului că acea mărturisire nu este unanim acceptată acum şi că mulţi alţii au îmbrăţişat de atunci acelaşi adevăr exprimat în ea [mărturisire], am considerat necesar să ne unim pentru a depune mărturie înaintea lumii despre aderarea noastră fermă la acele principii sănătoase prin publicarea a ceea ce aveţi acum în mână.”

Persecuţiile au făcut ca documentul din 1677 să rămână secret; însă în 1689, Actul toleranţei a fost aprobat, oferind posibilitatea existenţei bisericilor de orice denominaţie în Anglia şi Scoţia. Reprezentanţi din peste 100 de biserici baptiste s-au întâlnit la Londra între 3 şi 11 iulie 1689 pentru a-şi exprima adeziunea faţă de documentul redactat cu 12 ani mai devreme. În ciuda faptului că mărturisirea a fost scrisă în 1677, prefaţa oficială a documentului a făcut ca aceasta să fie cunoscută sub numele de A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra din 1689.

Inspiraţi din Confesiunea de la Westminster, autorii acestei mărturisiri au fost preocupaţi să arate că sunt în acord deplin cu celelalte grupări protestante, de aceea au decis să „folosească aceleaşi cuvinte ca şi ei în acele multe articole unde credinţa şi doctrina erau aceleaşi cu ale lor”. Cu umilinţă, ei au afirmat: „nu avem nicio dorinţă să supraîncărcăm religia cu termeni noi, ci să folosim acele cuvinte sănătoase care au fost folosite, în acord cu Sfintele Scripturi, de alţii, înaintea noastră”.

Pentru o înţelegere mai clară a unor probleme precum: originea baptiştilor particulari, diferenţele dintre cele două mărturisiri de credinţă baptiste de la Londra, contextul istoric în care a fost adoptată A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra, citiţi Cuvântul-înainte scris de pastorul Adrian Bârzu.

Deşi nimeni nu s-ar putea îndoi de calvinismul soteriologic foarte evident al acestei mărturisiri, se impune să cităm din câteva articole. În ce priveşte hotărârea lui Dumnezeu, paragrafele trei şi patru din capitolul trei spun: „Prin hotărârea lui Dumnezeu şi pentru manifestarea slavei Sale, unii oameni şi îngeri sunt predestinaţi sau orânduiţi mai dinainte pentru viaţă veşnică, prin Isus Hristos, spre lauda harului Său glorios, iar alţii sunt lăsaţi să trăiască în păcatul lor pentru osânda lor dreaptă, spre lauda dreptăţii Sale glorioase. Aceşti îngeri şi oameni, predestinaţi sau orânduiţi astfel mai dinainte, sunt desemnaţi în mod individual şi neschimbător, iar numărul lor este atât de sigur şi de precis, încât nu poate fi nici mărit, nici micşorat.”

Acest capitol conţine, de asemenea, îndemnul de a folosi cu mare grijă importanta doctrină a predestinării, afirmând că ea „trebuie tratată cu prudenţă şi grijă speciale” pentru ca aceasta să nu diminueze slava lui Dumnezeu, ci să „ofere un prilej de laudă, reverenţă şi admiraţie faţă de Dumnezeu şi de umilinţă, seriozitate şi mare mângâiere tuturor celor care ascultă sincer de Evanghelie”.

În plus, mărturisirea susţine despre căderea omului că aceasta l-a făcut „total neputincios şi împotrivitor oricărui bine, astfel încât şi-a pierdut toată capacitatea de voinţă faţă de orice bun spiritual, care însoţeşte mântuirea”. Un astfel de om nu se poate converti singur; el este mântuit atunci când, prin chemare eficace, este împuternicit să „îmbrăţişeze harul oferit” printr-o putere cu nimic mai mică decât cea care L-a înviat pe Hristos din morţi. Numai cei predestinaţi pentru viaţă au parte de o chemare eficace şi sunt, de aceea, „justificaţi în mod liber”. Posibilitatea unei astfel de mântuiri a fost dobândită de Hristos, Mijlocitorul. Prin ascultarea Sa desăvârşită şi prin jertfa Sa, El a satisfăcut pe deplin dreptatea lui Dumnezeu, a obţinut reconciliere şi a dobândit o moştenire veşnică „pentru toţi cei pe care Tatăl i-a dat Lui”. Aceia care au fost astfel aleşi, răscumpăraţi, chemaţi, justificaţi şi sfinţiţi de Duhul „nu pot să cadă totalmente şi definitiv din starea de har, ci vor persevera cu siguranţă până la sfârşit şi vor fi mântuiţi pentru eternitate”.

Această perseverenţă a sfinţilor nu depinde de propria lor voinţă liberă, ci de imuabilitatea alegerii hotărâte, care vine din dragostea liberă şi neschimbătoare a lui Dumnezeu Tatăl, de eficacitatea meritului şi mijlocirii lui Isus Hristos şi a unirii cu El, de jurământul lui Dumnezeu, de locuirea Duhului Său şi a seminţei lui Dumnezeu în ei şi de natura legământului harului, din care se nasc, de asemenea, siguranţa şi infailibilitatea acestora.

Mărturisirea de credinţă din 1689 rămâne până în zilele noastre un document foarte important pentru bisericile baptiste reformate din toată lumea.

În limba română, această confesiune a mai fost tradusă şi publicată de Ministerul Afacerilor Eterne, Editura Spurgeon şi Vox Dei Baptist. Noua traducere realizată de pastorul Adrian Bârzu urmează, în principal, modelul metafrazării – redarea cât mai fidelă, cuvânt cu cuvânt, a materialului din limba engleză. Obiectivul traducătorului este sintetizat în următorul citat din Cuvânt-înainte: „Noi credem că această mărturisire de credinţă a unora din primii baptişti mai are încă foarte mult de comunicat celor din zilele noastre. Aceasta cu atât mai mult cu cât în lumea evanghelică actuală se observă o îndepărtare de la principiile şi doctrinele Reformei. Schizofrenia creştinismului protestant modern stă în faptul că foloseşte terminologia teologiei Reformei, dar cu o semnificaţie complet diferită. Termeni şi concepte precum păcat, justificare, regenerare, credinţă, pocăinţă sunt reinterpretaţi în lumina materialismului naturalistic şi a psihologiei moderne. Teologia harului centrată în suveranitatea lui Dumnezeu a fost treptat înlocuită cu teologia faptelor şi a meritelor centrată în autonomia voinţei omului.”

Bibliografie

Thomas J. Nettles, Prin harul și pentru slava Lui, Editura Reformatio, Oradea, 2006

Eroll Hulse, Cine sunt puritanii? … şi care este doctrina lor?, Editura Făclia, Oradea, 2003

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2012/03/a-doua-marturisire-de-credinta-baptista-de-la-londra/

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: