James Montgomery Boice – O nouă familie

Marea noastră problemă se regăseşte în înstrăinarea de Dumnezeu pe care o simţim ca rezultat al căderii în păcat şi al păcatelor noastre făcute cu voia. Augustin a scris odată: „Ne-ai creat pentru Tine…” Acesta este adevăratul nostru loc. Dar el a adăugat sincer recunoaşterea dilemei noastre şi a păcatului: „Şi inimile noastre sunt neliniştite până nu-şi găsesc odihna în Tine.”

Dumnezeu a rezolvat această mare problemă a înstrăinării prin adopţie, luând un om dintr-o familie (sau fără familie) şi punându-l într-o nouă familie – familia lui Dumnezeu. Uneori, adopţia este considerată a fi doar un aspect al justificării sau doar un alt mod de a exprima ceea ce se întâmplă în regenerare. Dar, cu toate acestea, adopţia este mai mult decât oricare din aceste lucrări ale harului.

Teologul scoţian John Murray face distincţie între adopţie, pe de o parte, şi justificare şi regenerare, pe de altă parte, în felul următor: „Justificarea înseamnă că Dumnezeu ne acceptă ca fiind neprihăniţi şi ne dă viaţa veşnică. Regenerarea este înnoirea inimilor noastre după chipul lui Dumnezeu. Dar aceste binecuvântări, oricât ar fi de valoroase în ele însele, nu arată ce ni se dă prin actul adopţiei. Prin adopţie, cei răscumpăraţi devin fii şi fiice ale Dumnezeului Cel Atotputernic; ei sunt acceptaţi în familia lui Dumnezeu şi primesc toate privilegiile acesteia.”

Numai adopţia sugerează noua relaţie de familie pe care noi o avem în Hristos şi scoate în evidenţă privilegiile de care ne bucurăm în urma acestei relaţii. Pasajul din Romani 8:14-17 vorbesc despre adopţie ca fiind o lucrare separată a Duhului lui Dumnezeu prin care: (1) suntem eliberaţi de robia legii şi de frică; (2) primim asigurarea noii noastre relaţii cu Dumnezeu; şi (3) devenim moştenitori împreună cu Hristos.

De asemenea, Murray scrie:

1. Deşi este o lucrare distinctă, adopţia nu poate fi niciodată separată de justificare şi de regenerare. Persoana care este justificată este întotdeauna cea care primeşte înfierea. Iar celor care li se dă dreptul să devină fii ai lui Dumnezeu sunt cei care, aşa cum se spune în Ioan 1:13, sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

2. Asemenea justificării, adopţia este un act juridic. Cu alte cuvinte, este conferirea unui statut sau a unei poziţii şi nu producerea în noi a unei noi naturi sau a unui nou caracter. Adopţia se referă la o relaţie şi nu la o atitudine sau stare care ne dă posibilitatea să recunoaştem şi să cultivăm această relaţie.

3. Celor care sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu li se dă Duhul adopţiei, prin care pot să îşi recunoască înfierea şi să se bucure de privilegiile care decurg din ea. „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: «Ava!», adică «Tată!»” (Galateni 4:6). Duhul adopţiei este consecinţa, dar nu constituie adopţia în sine.

4. Există o relaţie strânsă între adopţie şi regenerare.

Această relaţie este explicată prin modul în care, în Antichitate, un părinte îşi adopta oficial propriul fiu ca reprezentant şi moştenitor legal. Aceasta era o etapă importantă în viaţa unui copil evreu, grec sau roman. Înainte, el era doar fiu prin naştere. Acum, a devenit fiu din punct de vedere legal şi a trecut din grija pedagogului său la maturitate. Deşi în experienţa creştină regenerarea şi adopţia au loc simultan, totuşi adopţia accentuează noul statut al creştinului, iar regenerarea accentuează caracterul nou al vieţii.

Poate expresia statut nou nu este cea mai potrivită. Ceea ce presupune de fapt o adopţie sunt relaţii noi: o nouă relaţie cu Dumnezeu şi o nouă relaţie cu ceilalţi oameni în familia credinţei.

Noua relaţie cu Dumnezeu trebuie să fie automată. După ce ne-a justificat, Dumnezeu ar fi putut să ne lase la un nivel inferior în ceea ce priveşte statutul şi privilegiile noastre. Dar în loc să procedeze în acest fel, Dumnezeu ne-a luat în propria Lui familie, dându-ne statutul şi privilegiile de a fi fii şi fiice ale Sale. Atât de mare este bunăvoinţa lui Dumnezeu manifestată în actul adopţiei, încât am fi înclinaţi să nu o luăm în seamă, luând-o drept presupunere, dacă Dumnezeu nu ar fi făcut un demers special de a pecetlui aceste adevăruri în inimile noastre. După cum a scris şi Pavel: „dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:9-10).

Într-un anumit sens, putem spune despre Dumnezeu că este Tatăl tuturor. Dumnezeu este creatorul tuturor. El ne susţine viaţa clipă de clipă „căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele Apostolilor 17:28). Pe baza acestui fapt, putem spune că suntem „de neam din Dumnezeu” (vers. 29). Dar nu există niciun privilegiu care să decurgă din această „paternitate” generală. Relaţia pe care o presupune acest cuvânt lipseşte.

Domnul Isus ne-a lăsat o învăţătură clară, conform căreia unii oameni, care au crezut că sunt copii ai lui Dumnezeu, erau, de fapt, copii ai diavolului. După ce Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi”, evreii I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui, cum zici Tu: «Veţi fi slobozi»?” Isus a zis: „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să mă omorâţi… dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” La acest punct, evreii s-au supărat şi L-au acuzat că este născut din curvie, dar Domnul a răspuns cu o mânie sfântă: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:32-33,37,39,42-44). În acest schimb de păreri, Isus a pus capăt falsei doctrine conform căreia Dumnezeu este Tatăl tuturor şi toţi suntem copiii Lui.

Dar, ca rezultat al adopţiei, creştinii au nu numai o relaţie nouă cu Dumnezeu, ci şi o relaţie nouă cu unii cu alţii, care ne pretinde să ne iubim unii pe alţii şi să lucrăm împreună, aşa cum se cuvine între fraţi şi surori. Înainte eram în afara familiei lui Dumnezeu, mergând fiecare pe drumul lui în opoziţie, iar uneori chiar într-o duşmănie uşor voalată, faţă de ceilalţi. Acum, suntem altfel: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19).

Atitudinile care ar trebui să decurgă din aceste relaţii noi, nu apar întotdeauna în mod natural şi facil. Dar acesta este un motiv în plus să ne străduim să înţelegem acest adevăr cum putem mai bine şi să lucrăm la perfecţionarea acestor relaţii. (…)

Prin urmare, eşti îndatorat lor şi ei ţie. Sunt fraţii tăi, surorile tale, părinţii tăi şi copii în Dumnezeu. Fie că-ţi plac, fie că nu-ţi plac, tu le aparţii. Ai responsabilităţi faţă de ei care trebuie împlinite în dragoste. Atâta timp cât trăieşti pe acest pământ, le eşti dator. Indiferent dacă au făcut mult sau puţin pentru tine, Hristos a făcut totul. El îţi cere ca datoria pe care o ai faţă de El să o transferi asupra noii tale familii.

Calitatea de membru în familia lui Dumnezeu nu înseamnă că vom fi insensibili la greşelile umane inerente care o caracterizează. De fapt, trebuie să fim sensibili la ele având în vedere eliminarea lor şi îmbunătăţirea calităţii relaţiilor din familia noastră. Dar, de asemenea, nu trebuie să fim exagerat de sensibili la greşelile fraţilor şi surorilor noastre în Hristos. Cu atât mai mult, nu trebuie să le criticăm făţiş. Trebuie să fim puternic dedicaţi unii altora, manifestând o loialitate familială adecvată şi lucrând pentru a ne ajuta reciproc în trăirea vieţii creştine. Trebuie să ne rugăm unii pentru alţii şi să ne slujim unii altora.

 

(Fragmente din capitolul „O nouă familie” al volumului Fundamente ale credinţei creştine. O prezentare accesibilă a teologiei protestante, James Montgomery Boice, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000, traducere Corneliu Simuţ.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2014/01/james-montgomery-boice-o-noua-familie/

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: