Cu privire la aceasta, două lucruri trebuie remarcate.
1. Acest principiu divin din inimă nu se numeşte spiritual pentru că se găseşte în suflet sau în partea spirituală a omului, şi nu în corpul său. Se numeşte spiritual nu datorită relaţiei sale cu spiritul omului în care se află, ci datorită relaţiei sale cu Duhul lui Dumnezeu, de la care provine. Faptul că unele lucruri nu se numesc spirituale deoarece ele nu aparţin trupului, ci sufletului omului, este clar, fiindcă înţelegerea plină de har sau sfântă se numeşte înţelegere spirituală în pasajul menţionat anterior (Coloseni 1:9). Acum, prin înţelegere spirituală nu se poate indica acea înţelegere care îşi are locul în suflet, pentru a o distinge de altă înţelegere care îşi are locul în trup, căci toate înţelegerile pornesc din suflet; şi este foarte clar că acele lucruri se numesc spirituale datorită relaţiei lor cu Duhul lui Dumnezeu, după cum se vede în a doua parte a capitolului 2 din 1 Corinteni. Acolo avem ambele expresii, una după cealaltă, în mod evident însemnând acelaşi lucru: versetele 13, 14 – „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu.”
Faptul că prin om spiritual se înţelege unul care are Duhul lui Dumnezeu este, de asemenea, foarte evident din context: versetele 10-12 – „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului…” şi versetul 15 – „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul” – prin care se înţelege în mod evident acelaşi lucru cu acel ce are Duhul care „cercetează toate lucrurile,” aşa cum găsim în versetele anterioare. Astfel de persoane se spune că au o gândire spirituală, nu pentru că ele se gândesc la lucruri care sunt legate de sufletul sau duhul omului, ci pentru că se gândesc la lucruri care sunt legate de Duhul lui Dumnezeu: Romani 8:5,6 – „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după îndemnurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.”
2. Trebuie remarcat faptul că ceea ce acest principiu sfânt şi divin al harului salvator a lucrat cu grijă în minte este numit, în Scriptură, lucru spiritual; ceea ce se spune prin această expresie nu este doar că acel lucru vine de la Duhul lui Dumnezeu, ci că are natura Duhului lui Dumnezeu. Sunt multe lucruri în minţile unor oameni fireşti (naturali) care sunt prin influenţa Duhului, şi totuşi nu sunt în niciun fel lucruri spirituale în înţelesul scriptural al cuvântului. Duhul lui Dumnezeu convinge oamenii naturali de păcat (Ioan 16:8). Oamenii fireşti pot avea har comun, iluminări obişnuite şi afecţiuni obişnuite care sunt de la Duhul lui Dumnezeu, aşa cum apare în Evrei 6:4. Oamenii naturali sunt uneori influenţaţi de Duhul lui Dumnezeu în acţiunile Lui obişnuite şi în darurile Lui, şi de aceea se spune că Duhul lui Dumnezeu se luptă cu ei, iar despre ei se spune că rezistă Duhului (Faptele Apostolilor 7:51); că întristează şi mâhnesc Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Efeseni 4:30; Isaia 63:10); şi despre Dumnezeu se spune că îi părăseşte, aşa cum Duhul lui Dumnezeu a plecat de la Saul: 1 Samuel 16:14 – „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.”
Dar totuşi oamenii naturali nu sunt în nici o măsură spirituali. Marea diferenţă dintre oamenii fireşti şi oamenii evlavioşi pare să fie făcută cunoscută de acest aspect, şi anume că unul este natural şi carnal, iar celălalt spiritual; oamenii naturali sunt total lipsiţi de acela care este Duh, căci ei nu ştiu nimic despre acest lucru, iar motivul este că ei nu sunt spirituali (1 Corinteni 2:13-15). Într-adevăr, câteodată acele daruri miraculoase ale Duhului, care erau comune, sunt denumite spirituale pentru că sunt de la Duhul lui Dumnezeu; dar în cele mai multe cazuri, termenul pare să fie potrivit influenţelor şi roadelor Sale binevoitoare asupra sufletului, care nu sunt nicidecum mai spirituale decât influenţele obişnuite ale Duhului de care oamenii naturali au parte; cu alte cuvinte, acest har salvator din suflet nu este doar de la Duhul, ci, de asemenea, împărtăşeşte aceeaşi natură cu Duhul de la care vine, natură pe care harul comun al Duhului nu o are. Astfel de lucruri (harul comun) în limbajul Scripturii sunt numite pământeşti, deoarece împărtăşesc o natură pământească, o natură firească; astfel de lucruri (harul salvator) se spune că sunt cereşti, deoarece ele, în natura lor, sunt potrivit cu acele lucruri care sunt în ceruri; de aceea, harul salvator din inimă se spune că este spiritual, diferit de toate celelalte influenţe ale Duhului, având natura Duhului lui Dumnezeu. Harul salvator împărtăşeşte natura acelui Duh, în timp ce niciun dar comun al Duhului nu face asta.
Dar, se poate ridica o întrebare aici:
Cum împărtăşeşte harul salvator natura acelui Duh de la care provine, astfel încât pe baza aceasta să fie denumit spiritual, în felul acesta distingându-se, în mod esenţial, de celelalte efecte ale Duhului? Căci orice efect are într-o măsură, mai mică sau mai mare, natura cauzei sale, iar convingerile şi iluminările obişnuite de care oamenii naturali au parte sunt într-o anumită măsură de natura Duhului lui Dumnezeu; căci în aceste iluminări obişnuite este lumină şi înţelegere şi convingere a adevărului, şi astfel ele sunt de natura Duhului lui Dumnezeu – asta înseamnă un duh de discernământ şi un duh al adevărului. Dar, totuşi, harul salvator, prin faptul că este denumit spiritual, ca şi cum ar fi fi astfel distins de celelalte daruri ale Duhului, pare că împărtăşeşte natura Duhului lui Dumnezeu într-un mod aparte.
Categoric, ca să răspundem la această întrebare, trebuie să facem aceste două lucruri: – 1. Trebuie să păstrăm în minte ceea ce s-a spus deja despre natura harului salvator şi ceea ce am arătat deja, şi anume acel lucru în care sălăşluieşte natura şi esenţa sa şi în care este cuprins tot harul salvator în mod radical şi concis – un principiu al dragostei divine. 2. Trebuie să luăm în considerare ceea ce Scriptura ne descoperă ca fiind într-un mod caracteristic natura Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, iar într-o întrebare asupra acestei naturi nu aş merge mai departe decât cred că Scriptura îmi spune deschis. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie, cu siguranţă, regula noastră în orice probleme, fiind cu mult deasupra raţiunii şi ideilor noastre.
traducere: Iulia Toma
Primele şapte fragmente din Tratatul despre har al lui Jonathan Edwards pot fi citite aici:
