Secretul fericirii

Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa, şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt ierte!” (Matei 9:2).

Domnul nostru Isus Hristos nu i-a spus paraliticului: „Îndrăzneşte, membrele tale paralizate vor fi iarăşi sănătoase şi puternice!” Ci numai l-a îndemnat să fie liniştit, că păcatele lui îi fuseseră iertate. Parcă aceasta ar fi fost un motiv destul de puternic să se bucure, chiar dacă rămânea mai departe paralizat. Faptul că paraliticul urma să fie transportat înapoi la patul său de suferinţă, după plecarea lui Hristos, deci, la fel de nenorocit ca şi înainte, avea puţină importanţă. Important era că păcatele lui îi fuseseră iertate. Psalmistul spune: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit” (Psalmul 32:1).

Chiar şi paraliticul era fericit împreună cu ceilalţi suferinzi, ale căror păcate erau, de asemenea, iertate. Vă amintiţi, cred, ce scria profetul Isaia sub inspiraţia Duhului Sfânt: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului!” (Isaia 40:1). Oare care era aici cauza de mângâiere? Războiul se terminase, păcatele şi greşelile lor iertate. Oraşul putea fi la o grea cumpănă, pământul lor călcat de invadatori, fii şi fetele puteau fi luate în robie; dar cum păcatele lor le fuseseră iertate, ei aveau un motiv temeinic de mângâiere şi linişte. De aceea, profetul îndeamnă: „Vorbiţi bine Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită”. Un alt exemplu îl găsim în întâmplarea cu femeia care şi-a descărcat povara păcatelor înaintea lui Isus, stropindu-I picioarele cu lacrimile ei, şi care s-a bucurat de mângâierea primită prin cuvintele Domnului: „Iertate îţi sunt păcatele!” (Luca 7:48).

Într-adevăr, când păcatele noastre ne-au fost iertate putem merge în pace. Oricât am fi de mâhniţi, avem toate motivele să fim fericiţi atâta vreme cât păcatele ne-au fost iertate. La început mă voi strădui să vă demonstrez că iertarea păcatelor ne aduce adevărata fericire. Apoi, că cei ale căror păcate au fost iertate trebuie să fie fericiţi. În sfârşit, va urma un avertisment solemn şi o certitudine, că nu există nicio fericire adevărată pentru sufletele neiertate de Dumnezeu.

1. Întâi de toate, reiese că iertarea păcatelor ne aduce adevărata fericire, din însăşi cuvintele lui Domnului Isus către paralitic: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” (vers. 2).

Timpul poate nu ne va arăta toate modurile în care iertarea păcatelor constituie un izvor de mângâiere. Dar merită de notat că acesta este unul din semnele cele mai sigure ale îndurării divine şi că oricine beneficiază de el, are motive temeinice de bucurie. Dumnezeu poate da unui om mari bogăţii, dar aceasta nu va fi un semn de favoare, ba ar putea chiar invers. Un om poate cunoaşte un mare succes în ce întreprinde; dar nici asta nu înseamnă că Dumnezeu i-a acordat o favoare. De asemenea, un om poate să-şi satisfacă toate capriciile şi nebuniile pe acest pământ, dar acestea pot fi chiar semne de prevestire a mâniei lui Dumnezeu. Despre acest om se poate spune la fel ca profetul Osea: Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!” (Osea 4: 17). Dar dacă păcatele cuiva au fost iertate, nu mai încape nicio îndoială că Dumnezeu i-a acordat o favoare. Cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate” sunt o dovadă mai puternică decât hambarele pline cu grâu şi butoaiele cu vin. Dacă păcatele ne-au fost iertate, am primit semnătura lui Dumnezeu că El ne iubeşte.

Iertarea păcatelor este, de asemenea, o dovadă a unei alegeri divine, că suntem aleşii Domnului. Dumnezeu îşi manifestă mila către oameni în multe feluri: „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5: 45). Dar iertarea păcatelor este o binecuvântare aparte, rezervată favoriţilor Săi. Actia sunt oamenii care-i plac mai ales lui Dumnezeu şi ale căror păcate sunt iertate în Numele lui Hristos.

Dacă tu, frate sau soră, faci parte dintre aceşti favorizaţi, ai toate motivele să fii fericit. Cugetă măcar câteva momente ce înseamnă iertarea divină şi-ţi vei da seama de ce trebuie să fii fericit. Proorocul Isaia ne spune că Dumnezeu a lăsat asupra lui Hristos păcatele poporului Său, astfel ca această povară zdrobitoare să fie luată de pe noi. Deci cel căruia i s-a luat o asemenea povară de pe conştiinţă are toate motivele să fie fericit. Psalmistul scrie: „Doamne, Tu ai iertat nelegiuirea poporului Tău, i-ai acoperit toate păcatele” (Psalmul 85:2). Dacă credem în Isus, păcatele fiindu-ne iertate, totodată ascunse ochilor noştri, nici nu ne mai gândim la ele. În Isaia 44:22 citim: „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat”.

Desigur, aţi văzut de multe ori cum norii groşi sunt împrăştiaţi de pe cer, că nu mai rămâne nici urmă din ei. Tot aşa, Dumnezeu ne împrăştie păcatele şi putem fi fericiţi. Uneori această iertare a păcatelor mai este numită şi aruncarea lor de către Dumnezeu în adâncurile mării. Dacă sarcina lui Hristos este să ne izbăvească de păcate, putem fi siguri că El o va face, deci cei ce cred în El pot să se bucure căci păcatele lor au fost iertate.

Observaţi, de asemenea, că iertarea păcatelor înseamnă şi schimbarea poziţiei omului în faţa lui Dumnezeu. Înainte de a fi iertat, el a fost un condamnat aflat sub mânia lui Dumnezeu. Dacă a fost trezită conştiinţa omului, el şi-a dat seama că sabia justiţiei divine atârna deasupra capului său.

Îmi amintesc bine timpul când eu însumi nu-mi găseam liniştea sufletească, nici ziua, nici noaptea. Ştiam că Dumnezeu trebuia să fi fost mâniat pe mine, din cauza păcatelor mele, că eram deja condamnat. Dar odată ce păcatele unui om sunt iertate, spiritul său începe să se învioreze. Apoi zilele i se înseninează, se umple de pace, noaptea doarme liniştit, fără să-i mai fie vreo frică de moarte. El nu mai este sclavul păcatului şi al Satanei, ci un om liber, încrezător în Isus Hristos. El nu mai este un răzvrătit, ascunzându-se de nelegiuirile lui, ci un copil al lui Dumnezeu. Fără îndoială, nu există mângâiere mai mare ca aceea pe care o simte omul ale cărui păcate au fost iertate.

Un slujitor oarecare, a cărui viaţă zilnică depinde de dispoziţia monarhului său, îşi dă seama că poziţia îi este oricând în pericol dacă stăpânul se încruntă la el. Dar odată ce el intră din nou în graţiile monarhului, viaţa devine iarăşi senină. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi. În trecut ne aflam sub privirea încruntată a Domnului nostru şi eram cu toţii plin de spaimă. Dar acum, când ne-a cuprins zâmbetul Său şi El ne-a iertat păcatele, putem cânta de bucurie.

Iertarea păcatelor produce, de asemenea, o schimbare în jurul nostru. Mulţi oameni pe pământ sunt astăzi împotriva copiilor lui Dumnezeu. Dar celui care se află în pace cu Dumnezeu îi putem spune: „Căci vei face legământ până şi cu pietrele câmpului şi fiarele pământului vor fi în pace cu tine(Iov 5:23). Apostolul Pavel scria optimist: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28).

Eliberarea de păcate creează o schimbare radicală în jurul celui iertat, încât lucruri care-i păreau blesteme cândva, acum îi apar ca nişte binecuvântări. „Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul” (Romani 4:8). Căci el poate spune: „Iată că a trecut iama; a încetat ploaia şi s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării şi se aude glasul turturicii în câmpiile noastre(Cântarea cântărilor 2:11-12). Dumnezeu îi va spune: „Da, veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme” (Isaia 55:12).

Iertându-ne păcatele, Dumnezeu a schimbat totodată sentinţa pe care o pronunţase cândva împotriva noastră. Când vorbesc despre acest subiect, îmi amintesc vremea când în schimbul iertării păcatelor mele mi-aş fi sacrificat bucuros ochii şi urechile. Teama de mânia viitoare îmi umpluse cugetul, ştiind că în curând voi da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Aş fi vrut să zac în temniţă numai cu pâine şi apă, dar să-mi văd păcatele iertate. Acum simt că graiul meu nu poate exprima fericirea şi bucuria, ştiind că sentinţa mi-a fost schimbată. Acum mă alătur chemării lui Pavel:Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşti neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Romani 8:33-34).

În iad nu există loc pentru un păcătos iertat. Dumnezeu îl poate dojeni ca un tată iubitor, dar nu-l va condamna niciodată ca un judecător. Nicio mânie nu se va abate asupra lui, căci rânduiala dreaptă a lui Dumnezeu nu-i mai pedepseşte pe cei iertaţi, ziua mâniei a trecut, el putându-se bucura slăvind numele lui Dumnezeu.

Este adevărat că nu putem găsi pe pământ un paradis ca cel al lui Adam, dar putem păşi cu Dumnezeu prin Mântuitorul nostru Isus Hristos, fiind într-o uniune mai strânsă cu Dumnezeu decât Adam. Sufletul nostru are fructe din care să se hrănească, pe care Adam nu le-a gustat niciodată şi noi bem dintr-o fântână ale cărei ape sunt mai preţioase decât acel râu care a udat grădina Edenului. De fapt, noi putem spune că în Hristos, urmaşii lui Adam au găsit mai multe binecuvântări decât strămoşul lor. Hristos ne-a înapoiat tot ceea ce am pierdut prin păcat, oferindu-ne totodată noi binecuvântări pe care Adam nu le-a cunoscut niciodată. După cum scria apostolul Pavel: „Căci toate lucrurile sunt ale voastre… fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:21-23).

Voi mai menţiona încă un lucru care ne arată că iertarea păcatelor ne aduce adevărata fericire. Pentru cei mai mulţi dintre noi, cea mai mare fericire o constituie faptul că tot ceea ce facem este spre gloria Iui Dumnezeu, pentru înaintarea împărăţiei Sale aici pe pământ. Dar nu am putea face acest lucru dacă păcatele noastre ar fi rămas neiertate. Nu am fi fost în stare să spunem altora vestea Evangheliei, fără să fi gustat noi înşine din dulceaţa ei.

Aici ne foloseşte mărturia apostolului Pavel: „Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” (Efeseni 3:8). Mulţi dintre noi pot folosi cuvintele apostolilor în predicile noastre, la învăţăturile duminicale, sau în orice altă formă de activitate religioasă prin care căutăm să câştigăm noi suflete de partea lui Hristos. O muncă în care am gustat noi înşine din fericirea de a ne şti oameni cu păcatele iertate. Oare cum am putea vorbi de binecuvântări, de apropierea de Dumnezeu, de viaţa veşnică, atât timp cât păcatele nu ne-au fost încă iertate?

2. Cei iertaţi au toate motivele să fie fericiţi.

Amintiţi-vă de fiul risipitor. El se întoarce acasă zdrenţuit, dar iubitorul său tată îl întâmpină cu iubire, îl îmbrăţişează, îi schimbă hainele cu unele noi, taie un viţel şi toată casa se veseleşte. Imaginaţi-vă pe acest fiu risipitor plângând în mijlocul bucuriei ce-l înconjoară. Erau lacrimi de bucurie amestecate cu unele de căinţă pentru timpul irosit. Cu siguranţă că el a fost mai fericit ca toţi cei dimprejur.

Suntem şi noi acum în situaţia în care a fost el. Odată ce ne-a iertat Dumnezeu, se cuvine să fim trişti, ca la o înmormântare? Dar şi îngerii se bucură cu noi, deci să ne bucurăm cu toţii. Iar ceilalţi creştini care au auzit de unirea noastră cu Dumnezeu se vor bucura, de asemenea, alături de noi.

Cineva poate spune: Dar eu sunt atât de sărac! Îmi pare rău că aşa stau lucrurile cu tine, iubit prieten, dar se cuvine oare ca sărăcia ta să fie mai presus decât iubirea iertătoare a lui Dumnezeu? Altul poate spune: Dar eu am pe cineva bolnav acasă! Te înţeleg, prietene, şi sunt alături de tine. Dar nu lăsa să te copleşească tristeţea stingându-ţi recunoştinţa faţă de Dumnezeu.

Se spune că orice om care poartă liniştea şi pacea în suflet este un om fericit. Dar oare acest sentiment nu este generat de siguranţa iertării păcatelor? O inimă plină de păcate este ca o povară. Ea devine uşoară, când aceste păcate au fost iertate. În ce mă priveşte, aşi suporta orice nenorocire, decât să trăiesc cu conştiinţa încărcată. Atâta vreme cât conştiinţa noastră este curată, celelalte probleme sunt prea puţin importante şi nu trebuie să ne temem nici de Satana. Principalul element în adevărata fericire este o inimă în pace cu Dumnezeu şi unul căruia i s-au iertat păcatele cunoaşte acest sentiment. Dumnezeu însuşi spune că un astfel de om este fericit.

Voi cei iertaţi, rugaţi-vă la Dumnezeu să vă permită să scuturaţi tristeţea şi să vă umpleţi sufletul cu bucurie şi fericire. Mă simt şi eu uneori deprimat, dar cred că nu există alt leac mai bun pentru asta decât încrederea în Dumnezeu din tot sufletul. Când privesc la Domnul nostru Isus suferind pentru păcatele mele, un şuvoi mângâietor şi de alinare îmi pătrunde în suflet. Crucea, care i-a provocat Domnului Isus o suferinţă şi agonie de nedescris, aduce mângâiere tuturor celor care cred în El.

Mesajul „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate” ne oferă mereu bucurie şi linişte sufletească. Probabil, atunci când suntem tineri căutăm fericire în altă parte. Dar pe măsură ce înaintăm în vârstă şi ne cuprind tot mai mult grijile şi frământările, simţim fericirea cea mare născându-se din iertarea păcatelor. Dacă suntem înstăriţi, probabil ne vom îndrepta privirea către bogăţia noastră pentru a ne găsi mângâiere. Dar în caz că suntem nevoioşi, izvorul de fericire se află în iertarea păcatelor noastre.

Cel care s-a simţit îndemnat de ceva lăuntric, divin, să-şi ridice privirea către Isus crucificat, va fi iertat oricând, oriunde şi în orice împrejurare. Liniştea sufletească ce se naşte din iertarea păcatelor este reală, bogată şi profundă. Să nu avem nici un motiv de teamă, când părăsim această lume, căci nu vom ajunge apoi faţă în faţă cu un Dumnezeu mâniat pe noi. Ci îl vom vedea pe bunul Dumnezeu care ne-a iertat toate păcatele şi greşelile noastre.

Când va sosi ceasul, să ne adunăm ultimele puteri şi să sfidăm moartea, căci pentru noi aceasta este abia începutul unei călătorii către nemurire. Paşaportul pentru această călătorie ne-a fost acordat de Dumnezeu când ne-a iertat păcatele. Să promitem cu toţii că de aici înainte ne vom menţine o înaltă stare de spirit. Să nu le dăm ocazie celorlalţi oameni să spună că noi suntem o comunitate de creştini trişti şi abătuţi. Dacă există pe acest pământ oameni care au dreptul să fie plini de bucurie, apoi aceea suntem noi. Când toate bucuriile şi satisfacţiile acestei lumi încep să se întunece, ale noastre încep să lumineze tot mai puternic.

Îmi imaginez că un om de afaceri, care trăieşte numai pentru a face bani, se prăbuşeşte atunci când dă faliment. Dar nu mi te pot imagina pe tine, frate iubit, în această situaţie, odată ce trăieşti pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu va fi cu tine în toate îndeletnicirile tale de zi cu zi. Sunt de acord cu un muritor care spune: Nu mai am pentru ce să trăiesc, căci am pierdut tot ce am avut. Dar nu sunt deloc de acord cu tine să spui aşa ceva, când păcatele ţi-au fost iertate şi mânia lui Dumnezeu nu se va mai abate asupra ta. Cu toţii să fim fericiţi, calmi şi stăpâni de sine, încât toţi cei ce ne înconjoară să se întrebe: Care este secretul fericirii acestor oameni? Sunt ei oare oameni ca şi noi, supuşi aceloraşi necazuri şi amărăciuni? Ce-i face să fie fericiţi chiar în clipele de cumpănă? Aş vrea ca ei să se întrebe astfel, iar noi să le putem răspunde: Secretul bucuriei noastre permanente este că păcatele ne-au fost iertate.

3. Acum trebuie să încheiem cu o tristă concluzie: pentru cei neiertaţi de Dumnezeu nu există nicio fericire adevărată.

Un om neconvertit poate simţi o aşa-zisă fericire, dar ea este falsă, o fericire deşartă. Dacă gândindu-ne logic şi raţional, ne dăm seama că el nu poate fi de loc fericit, cât timp rămâne neiertat de Dumnezeu. Omule păcătos, să presupunem că te afli într-un impas. Dar aceasta nu reprezintă decât primele picături din marea furtună a mâniei divine ce urmează să vină. Boala, amărăciunea şi sărăcia sunt numai începutul uraganului ce se va abate asupra ta. De aceea nu-ţi pot spune: Fii plin de bucurie, căci încă nu ştii ce va veni. Psalmistul scrie: De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul, este înconjurat cu îndurarea Lui” (Psalmul 32:10).

Poate-mi vei spune că totul îţi merge perfect, că prosperi mândrindu-te că ai casă şi grădină. Când văd cât eşti de dornic de a-ţi creşte averea, îmi amintesc de cuvintele pe care Isus le-a adresat unuia la fel: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe cari le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12: 20).

Ce teribilă inversare s-a produs când acel bogat, cândva îmbrăcat în veşminte scumpe, trăind pe picior mare, s-a trezit zbătându-se în chinurile iadului şi vedea pe tatăl Avraam şi pe Lazăr. Atunci a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16:24). Este o tristă întorsătură să te vezi ajuns în iad, fără nicio avere, totuşi eu cred că nu-i nicio diferenţă între a fi bogat sau sărac, din moment ce eşti neiertat de Dumnezeu.

Probabil ţi-e inima împietrită şi ai de gând să-l înfrunţi prea îndrăzneţ pe Dumnezeu. Dar tare mă tem că în curând te vei târî îngrozit în faţa Lui. Nicio cale salvatoare nu poţi afla cât timp eşti neiertat. Nimic nu îţi va aduce liniştea şi pacea sufletului cât timp nu te lepezi de Satana, găsindu-ţi iertarea. Poate vei abandona unele păcate şi te vei schimba oarecum? Totuşi cât timp vechile tale păcate rămân neiertate, să nu te gândeşti că vei afla calea cea dreaptă.

Până când nu vei cădea în genunchi în faţa lui Dumnezeu, rugându-L din suflet să te ierte, nu există nicio speranţă de mântuire pentru tine. De aceea, cât timp El îţi întinde de pe tronul Său împărătesc sceptrul milei şi bunătăţii sale, vino la picioarele Lui fără întârziere cu rugămintea: Doamne, de dragul Fiului Tău care S-a jertfit pe cruce, iartă-mi toate păcatele! Şi Dumnezeu o va face. Dacă crezi în Mântuitorul Isus Hristos cu adevărat, vei primi numaidecât iertarea, căci Duhul Iui Dumnezeu va sta mărturie pentru tine. Crede în Isus Hristos din toată inima, căci prin sângele Lui toate păcatele tale vor fi spălate şi te va asigura, la fel cum i-a spus paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”.

(Fragmente din mesajul The Secret of Happiness, predicat de Charles H. Spurgeon, la Metropolitan Tabernacle, Londra, 2 mai 1872, tradus în limba română de Vasile Cojocneanu şi inclus în volumul Întoarcerea, colecţia Glasul Îndrumătorului Creştin, 1981.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2018/04/secretul-fericirii/

Charles H. Spurgeon – Rostul încercărilor în viaţa creştină

Creştinul care ocupă o poziţie înaltă şi bine văzută în lume să nu-şi închipuie că Dumnezeu l-a pus într-un asemenea post ca să fie scutit de suferinţele de care toţi copiii lui Dumnezeu au parte. Situaţia lui nu este uşoară, ci mai degrabă una în care lupta este şi mai înfocată. Nici cea mai de jos şi mai neînsemnată funcţie, nici cea mai înaltă şi mai în văzul tuturor, nu ne scuteşte de „multe necazuri” prin care orice luptător creştin trebuie să treacă în drumul său spre slavă. Nu trebuie oare ca aurul să fie curăţit prin foc? Când se face un pod peste un râu, inginerul nu pretinde să nu se treacă niciodată peste pod cu greutăţi mari, ci mai degrabă zice: „Veniţi cu cele mai grele trenuri, încărcaţi podul cum voiţi; eu ştiu că el va ţine orice greutate.”

Domnul încearcă pe cei neprihăniţi, fiindcă i-a făcut dintr-o stofă care ţine la probă şi fiindcă ştie că prin puterea Duhului Sfânt, care-i întăreşte şi-i sprijină, ei nu numai că rămân tari şi statornici, dar sunt mai mult decât biruitori în toate încercările. Tocmai de aceea El încearcă pe ai Săi cu suferinţe şi necazuri. O, de v-ar fi aceasta spre mângâiere vouă care, poate, vă aflaţi în necaz şi în durere!

Înţelepciunea Domnului se poate vedea în faptul că, din cele mai mici şi mai neînsemnate întâmplări, El face să iasă binecuvântări foarte mari. În faţa întâmplărilor însemnate şi plăcute, adeseori auzim pe oameni zicând: „Ce binecuvântare!” Oamenii tac însă când este vorba de lucruri care par mai puţin însemnate sau chiar neplăcute. Totuşi, este bine să ştim că locul măceşului ca şi scaunul de domnie al unui împărat sunt rânduite de Dumnezeu a Cărui purtare de grijă se întinde tot aşa de bine asupra musculiţei de pe frunza de trandafir ca şi asupra marşului unei armate. Toate lucrurile, atât cele mici cât şi cele mari, sunt rânduite de Domnul, care stă pe scaunul Său de domnie în ceruri şi a cărui împărăţie este peste tot. […]

De aceea, plini de încredere, să lăsăm totul în mâna Domnului. Însă asta nu înseamnă că nu facem nimic. Noi credem că Dumnezeu are de adus la El multe suflete şi de aceea vestim Cuvântul Său cu nădejdea că, prin Duhul Său cel Sfânt, suntem mijlocul prin care pot fi aduşi la Hristos cei aleşi ai Săi. Credem că Dumnezeu are pentru ai Săi o viaţă sfântă aici pe pământ, iar dincolo cerul; de aceea luptăm împotriva păcatului şi năzuim spre odihna care-l aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu. Credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu ţine pe loc puterea noastră de a lucra, ci ne face să fim cu atât mai sârguincioşi. Lucrăm ca şi cum totul ar atârna de noi; în acelaşi timp, lăsăm totul la picioarele Domnului, în credinţa că totul atârnă de El. […]

Dacă Dumnezeu, oprind pentru un timp o cunoscută lege a firii, săvârşeşte ceva minunat, oricine este uimit şi recunoaşte în aceasta degetul lui Dumnezeu; în ziua de astăzi însă ni se strigă: „Unde este Dumnezeul vostru? El nu mai schimbă legile firii!”. Ei bine, eu văd mâna lui Dumnezeu în istoria lui Faraon şi mărturisesc, în acelaşi timp, că nu mai puţin limpede, ba chiar într-o lumină şi mai măreaţă, o văd şi în istoria lui Haman. Spun cu tot respectul faţă de Numele sfânt al lui Dumnezeu că, pentru atingerea unui scop oarecare, este ceva minunat, însă foarte dur să fie oprite roţile firii şi ridicate – măcar pentru puţin timp – legile ei înţelepte şi vrednice de admiraţie. Prin aceasta se arată, negreşit, puterea Lui, dar nu tot aşa de limpede imuabilitatea Lui. Dacă, dimpotrivă, Domnul lasă ca toate să-şi urmeze cursul lor obişnuit, dacă lasă frâu liber judecăţii şi gândirii, ambiţiei şi patimii, şi totuşi îşi atinge scopurile Sale, atunci este de două ori minunat.

O, de s-ar mângâia orice copil al lui Dumnezeu cu gândul că avem un conducător şi un Păzitor, care este aşa de aproape de scaunul ceresc de domnie! Orice iudeu din Susa va fi fost vesel ştiind că împărăteasa era o evreică. Noi ne bucurăm că Mântuitorul nostru, Omul Iubirii, Cel Răstignit, este înălţat la dreapta Tatălui.

Cât de bine sunt ocrotiţi toţi cei ce sunt ai Lui! Căci „şi dacă păcătuieşte cineva, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Este acolo Cineva —„singurul născut, Fiul care este în sânul Tatălui” (1 Ioan 1:18) — care mijloceşte pentru noi. De aceea, fiţi mângâiaţi, sufletul să vi se odihnească în Dumnezeu şi aşteptaţi-L cu răbdare, căci mai degrabă vor trece pământul şi cerul decât să piară aceia care se încred în Domnul.

(Fragment din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2017/11/charles-h-spurgeon-rostul-incercarilor-in-viata-crestina/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: