Joseph Alleine – Ce este convertirea?

Prin convertire, [a] ne întoarcem la Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1 Timotei 2:5). Lucrarea Lui este să ne aducă la Dumnezeu (1 Petru 3:18). El este calea către Tatăl (Ioan 14:6), singura uşă pe care putem intra (Ioan 10:9). Convertirea aduce sufletul la Hristos şi-l face să-L accepte ca singura cale, singurul Nume dat oamenilor prin care putem fi mântuiţi. El nu caută mântuirea în nimic altceva decât în El. Se abandonează numai în Hristos.

Păcătosul convins spune: „Aici mă voi aventura; şi dacă e sa pier, voi pieri; dacă e să mor, voi muri aici. Dar, Doamne nu mă lăsa să pier sub privirea îndurării Tale. Stăruie de mine să nu Te părăsesc sau să mă întorc din a Te urma. Aici mă voi abandona; chiar de m-ai ucide, eu n-am să plec de la uşa Ta.”

Astfel, bietul suflet se abandonează în Hristos şi se alipeşte hotărât de El. Înainte de convertire, omul nu-I acorda atenţie lui Hristos, fiind preocupat de ferma lui, de prieteni, de bunuri, mai mult decât de Hristos; însă acum, Hristos este pentru el ca mâncarea de care are nevoie, pâinea cea de toate zilele, viaţa inimii sale, Sprijinitorul vieţii sale. Marea lui dorinţă este ca Hristos să fie proslăvit în el. (…) Găsea mai multă plăcere în tovărăşia lui petrecăreaţă, în jocurile nelegiuite, în desfătări pământeşti decât în Hristos. Privea religia ca pe o fantezie şi discuţia despre desfătări măreţe ca pe un vis inutil; însă acum, pentru el, a trăi este Hristos. Dispreţuieşte tot ce socotea a fi preţios, din pricina preţului nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos.

Omul sincer convertit Îl acceptă pe Hristos în întregime. Nu iubeşte doar răsplata, ci şi lucrarea lui Hristos, nu doar beneficiile, ci şi povara lui Hristos. El este gata nu doar să păşească pe grâne, ci şi să tragă la jug. Acceptă poruncile lui Hristos, da, acceptă crucea lui Hristos.

Convertitul fals îl ia pe Hristos pe bucăţi. Îmbrăţişează în întregime iertarea lui Hristos, dar nu şi sfinţirea. E în favoarea privilegiilor, dar nu-şi însuşeşte Persoana lui Hristos. Desparte responsabilităţile de beneficiile lui Hristos. Aceasta este o greşeală fundamentală. Cine iubeşte viaţa să fie atent în privinţa aceasta! Este o greşeală nimicitoare de care aţi fost avertizaţi adesea, şi totuşi, nu este alta care să se întâlnească mai frecvent. Isus este un Nume drag, însă oamenii nu-L iubesc sincer pe Domnul Isus. Ei nu-L vor aşa cum Îl oferă Dumnezeu: „Domn şi Mântuitor” (Fapte 5:31). Despart ceea ce Dumnezeu a unit: Împăratul şi Preotul. Nu vor să accepte mântuirea lui Hristos aşa cum o doreşte El; în punctul acesta o separă. Toţi vor să fie izbăviţi de suferinţă, dar nu vor să fie izbăviţi de păcat. Şi-ar dori ca vieţile lor să fie mântuite, dar să le rămână poftele. Este adevărat că şi aici mulţi se despart; s-ar mulţumi cu distrugerea câtorva dintre păcatele lor dar n-ar putea renunţa la poala Dalilei, şi nici n-ar putea divorţa de preaiubita Irodiadă. Nu pot fi aspri cu ochiul sau cu mâna cea dreaptă. O, fii nespus de atent aici; sufletul tău depinde de aceasta. Convertitul adevărat Îl ia pe Hristos în întregime, indiferent de intenţii şi scopuri, fără excepţii, fără mărginiri, fără rezerve. El este gata să-L aibă pe Hristos indiferent de condiţii; este gata să fie sub stăpânirea lui Hristos, dar şi să fie eliberat de El. Spune împreună cu Pavel: „Doamne, ce vrei sa fac?” Orice, Doamne. Trimite foaia goală lui Hristos, pentru ca El să scrie condiţiile.

[b] Ne întoarcem Ia legile, poruncile şi căile lui Hristos. Inima care altădată era împotriva lor, şi nu putea îndura strânsoarea acestor funii, severitatea acestor căi, acum se îndrăgosteşte de ele şi le alege ca îndrumător pentru totdeauna.

Observ patru lucruri pe care Dumnezeu le face în fiecare om convertit cu adevărat, în ce priveşte legile şi căile lui Hristos, prin care ajungi să-ţi cunoşti starea, dacă eşti credincios sufletului tău. Aşadar, aţintiţi-vă ochii spre inimile voastre, pe măsură ce continuaţi.

(I) Raţiunea ajunge să le aprobe şi subscrie la ele ca fiind drepte şi înţelepte. Mintea ajunge să găsească plăcere în căile lui Dumnezeu, iar prejudecăţile stricate care altădată erau împotriva lor, socotindu-le iraţionale şi intolerabile, acum sunt înlăturate. Judecata consimte că toate sunt sfinte, drepte şi bune (Romani 7:12). Cât de absorbit este David de desăvârşirile Legii lui Dumnezeu! Cât le laudă atât pentru calităţile lor inerente, cât şi pentru efectele lor admirabile! (Psalmul 19:8-10 etc.).

Raţiunea are o judecată dublă: cea absolută şi cea comparativă. Judecata absolută este atunci când un om crede că o anumită cale e bună în general, dar nu pentru el, sau nu în circumstanţele actuale. Acum, judecata unui om evlavios este în favoarea căilor lui Dumnezeu, şi aceasta este o judecată nu doar absolută, ci şi comparativă. Le socoteşte a fi nu doar cele mai bune în general, ci ele sunt bune şi pentru el. Consideră poruncile religiei nu doar acceptabile, ci de dorit; da, mai de dorit decât aurul, decât aurul curat; da, decât mult aur curat.

Judecata lui este ferm convinsă că cel mai bun lucru este să fie sfânt, să fie riguros, că aceasta este calea cea mai potrivită şi că, pentru el, este alegerea cea mai înţeleaptă, cea mai raţională şi mai de dorit. Ascultă judecata unui om evlavios. „De aceea eu iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat. De aceea găsesc drepte toate poruncile Tale, şi urăsc orice cale a minciunii” (Psalmul 119:127-128). Observă că el este de acord cu toate cerinţele lui Dumnezeu şi dezaprobă tot ceea ce El interzice. „Tu eşti drept, Doamne, şi judecăţile Tale sunt fără prihană. Tu îţi întemeiezi învăţăturile pe dreptate, şi pe cea mai mare credincioşie. Temelia Cuvântului Tău este adevărul, şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice” (Psalmul 119). Observă cât de prompt subscrie, şi aceasta o face în întregime; îşi dă consimţământul la aceasta şi la tot ceea ce conţine ea.

(II) Dorinţa inimii este să cunoască întreaga gândire a lui Hristos. El nu va lăsa niciun păcat nedescoperit, şi nici nu se va întâmpla să nu-şi cunoască toate îndatoririle. Iată suspinul natural şi arzător al unei inimi sfinţite: „Doamne, dacă e vreo nelegiuire în mine, scoate-o Tu la iveală, învaţă-mă Tu ce nu ştiu; iar dacă am lucrat fărădelege, nu voi mai face asta.” Convertitul fals e ignorant de bunăvoie; el nu vrea să vină la lumină. E gata să păstreze un anumit păcat, de aceea nu-i face plăcere să ştie că acela este păcat şi nu va lăsa înăuntru lumina care vine de la fereastra aceea. Însă inima plină de har este gata să cunoască toată întinderea legii Creatorului său. Primeşte cu toată încuviinţarea Cuvântul, care-l convinge de orice îndatorire despre care el nu a ştiut, sau de care nu i-a păsat înainte, ori care descoperă un păcat ascuns.

(III) Alegerea liberă şi fermă a voinţei este în favoarea căilor lui Hristos; le alege mai presus de toate plăcerile păcatului şi bogăţiile lumii. Consimţământul lui nu este smuls de un chin cumplit, nici nu este o hotărâre luată în grabă şi pe neaşteptate, ci el hotărăşte de bunăvoie şi ajunge să facă liber această alegere. Este adevărat că firea pământească se va răzvrăti, totuşi partea biruitoare a voinţei sale este în favoarea conducerii şi legilor lui Hristos, aşa că şi le însuşeşte nu ca pe o povară sau ca pe o trudă, ci ca pe fericirea sa. În timp ce omul nesfinţit umblă în căile lui Hristos, ca şi cum ar avea lanţuri şi cătuşe, omul cu adevărat convertit face lucrul acesta cu toată inima şi socoteşte legile lui Hristos ca fiind slobozenia sa. Se desfată în frumuseţile sfinţeniei şi are acest semn veşnic. Şi-ar dori mai degrabă, dacă ar avea de ales, să trăiască o viaţă strictă şi sfântă decât cea mai prosperă şi înfloritoare viaţă lumească. „Şi Saul s-a dus acasă în Ghibea, însoţit de o parte din ostaşi a căror inimă o mişcase Dumnezeu (1 Samuel 10:26). Când Dumnezeu atinge inimile aleşilor Săi, ei îl urmează de îndată pe Hristos şi, chiar dacă sunt atraşi, ei aleargă liberi la El şi se dedică de bunăvoie în slujba Domnului, căutându-L cu toată inima. Teama are foloasele ei, însă aceasta nu este sursa principală de acţiune a unei inimi sfinţite. Hristos nu-Şi controlează supuşii prin forţă, ci este împăratul unui popor care doreşte să-L aibă ca împărat. Ei sunt, prin harul Lui, dedicaţi de bunăvoie slujirii Sale. Ei slujesc pentru că au ales s-o facă, nu ca un sclav, ci ca un fiu sau ca o soţie, dintr-un izvor de dragoste şi o minte credincioasă. Pe scurt, legile lui Hristos sunt dragostea, plăcerea şi studiul neîncetat ale celui convertit.

(IV) Direcţia căii sale este îndreptată spre păzirea orânduirilor lui Dumnezeu. Grija zilnică a vieţii sale este să umble cu Dumnezeu. Caută lucruri măreţe, are planuri nobile, deşi este nedesăvârşit. Ţinteşte spre nimic mai puţin decât perfecţiune; o doreşte, caută să o atingă; nu-şi găseşte odihna în nici o măsură de har, până când nu scapă de păcat, şi până când nu este desăvârşit în sfinţire (Filipeni 3:11-14).

Aici poate fi descoperită putreziciunea ipocritului. Acesta îşi doreşte sfinţirea, după cum bine a spus cineva, doar ca un pod către cer, şi cercetează cu ardoare care sunt lucrurile cele mai mici care-i sunt de folos; şi dacă poate obţine atât cât să poată ajunge în cer, nu-i mai pasă de nimic altceva. Însă omul convertit cu adevărat doreşte sfinţenia de dragul sfinţeniei şi nu doar de dragul cerului. El nu vrea să se mulţumească doar cu atât cât ar putea să-l izbăvească de iad, ci îşi doreşte cel mai înalt nivel. Totuşi, dorinţele nu sunt suficiente. Care este calea şi direcţia ta? Îţi este schimbat orizontul şi sensul vieţii? Este sfinţenia căutarea ta şi religia preocuparea ta? Dacă nu, înseamnă că nu eşti la înălţimea convertirii adevărate.

Şi oare ceea ce am descris noi până acum nu este convertirea care e absolut necesară pentru mântuire? Atunci să ştii că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, că sunt puţini care o găsesc, că este nevoie de o putere divină mântuitoare care să convertească un păcătos la Isus Hristos.

Din nou eşti îndemnat, o, omule, să te cercetezi pe tine însuţi. Ce spune conştiinţa? Începe să acuze? Nu te străpunge pe măsură ce citeşti? Este ceea ce am descris aici judecata ta, alegerea şi calea ta? Dacă este aşa, atunci e bine. Dar nu cumva te osândeşte inima şi-ţi vorbeşte de un anumit păcat în care trăieşti împotriva conştiinţei tale? Nu-ţi spune că există un anumit fel de nelegiuire pe care doreşti să o urmezi, o anumită îndatorire de care nu eşti conştient?

Nu te duce conştiinţa în cămăruţa ta şi nu-ţi spune cât de rar te rogi şi citeşti acolo? Nu te duce în familia ta şi nu-ţi arată sarcinile date de Dumnezeu şi sufletele copiilor tăi care sunt neglijate acolo? Nu te duce conştiinţa la afacerea ta, la locul tău de muncă şi nu-ţi arată câteva nelegiuiri de acolo? Nu te duce la cârciumă sau la club şi nu te învinuieşte de tovărăşia destrăbălată pe care o ai acolo, de timpul preţios pe care îl pierzi acolo, de talentele pe care le risipeşti acolo? Nu te duce în cămăruţa ta şi nu-ţi citeşte condamnarea acolo?

O, conştiinţă, fă-ţi datoria! În numele Dumnezeului celui viu îţi poruncesc să-ţi îndeplineşti slujba. Apucă-l pe acest păcătos, năpusteşte-te asupra lui, arestează-l, prinde-l, trezeşte-l la realitate.

(Fragmente din volumul Oare sunt un creştin adevărat?, Joseph Alleine, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010.)

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2014/10/joseph-alleine-ce-este-convertirea/

John MacArthur – Foc străin. Pericolul întristării Duhului Sfânt printr-o închinare falsă

Ultima carte pastorului John MacArthur şi, probabil, cea care a stârnit cele mai multe reacţii şi controverse – Foc străin. Pericolul întristării Duhului Sfânt printr-o închinare falsă – este acum disponibilă şi în limba română. Volumul poate fi comandat prin e-mail (marius.birgean@gmail.com). Preţul de distribuţie este 30 de lei. Redăm mai jos o parte din introducerea cărţii:

Copertă - John MacArthur - Foc strainNadab şi Abihu nu au fost şamani sau negustori frauduloşi, care s-au infiltrat în tabăra israeliţilor pentru a răspândi printre ei superstiţiile canaaniţilor. După toate aparenţele, erau oameni cinstiţi, respectabili şi lideri spirituali evlavioşi. Erau preoţi ai singurului Dumnezeu adevărat. Şi nu erau leviţi de rând. Evident că Nadab moştenea funcţia de mare preot, iar Abihu era următorul în această succesiune. Erau primii fii ai lui Aaron. Moise era unchiul lor. Numele lor este în fruntea listei „aleşilor copiilor lui Israel” (Ex. 24:11). În afară de tatăl lor, Aaron, ei sunt singurii menţionaţi pe nume prima dată când Scriptura îi aminteşte pe cei „şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel”, grupul de conducători care exercita supravegherea spirituală în naţiunea ebraică (Num. 11:16-24). Scriptura nu ni-i prezintă ca pe nişte figuri sinistre sau ca păcătoşi notorii, ci dimpotrivă.

La Sinai, aceşti doi fraţi, împreună cu ceilalţi şaptezeci de bătrâni, au avut privilegiul de a se sui până la un anumit loc pe munte şi de a privi de la distanţă cum stă Dumnezeu de vorbă cu Moise (Ex. 24:9-10). Poporului Israel i s-a poruncit să rămână la poalele muntelui: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui” (Ex. 19:12). În timp ce Dumnezeu era sus vorbind cu Moise, chiar dacă un dobitoc rătăcit hoinărea pe la poalele Sinaiului, acel animal trebuia omorât cu pietre sau străpuns cu săgeţi (v. 13). De la baza muntelui, tot ce puteau vedea israeliţii de rând erau fumul şi fulgerele. Însă Nadab şi Abihu au fost în mod expres numiţi de Însuşi Domnul, Cel ce i-a invitat să urce şi să-i aducă cu ei pe cei şaptezeci de bătrâni. „Ei au văzut pe Dumnezeu şi totuşi au mâncat şi au băut” (Ex. 24:11).

Cu alte cuvinte, Nadab şi Abihu au fost mai apropiaţi de Dumnezeu decât aproape oricine altcineva. Niciunui alt israelit, cu excepţia lui Moise, nu i s-a oferit vreodată un privilegiu mai înalt. Aceşti oameni păreau, cu siguranţă, a fi evlavioşi, conducători spirituali de încredere şi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu, tineri cu o bună reputaţie. Fără îndoială că, de fapt, oricine din Israel îi stima foarte mult.

Şi fără îndoială că oricine din Israel a rămas consternat când dintr-o dată Dumnezeu i-a lovit de moarte pe Nadab şi Abihu cu o flacără de foc sfânt. După cum se pare, acest lucru s-a întâmplat chiar în prima zi a slujirii lor în cortul întâlnirii. Aaron şi fiii săi fuseseră unşi în cadrul unei ceremonii de şapte zile, după ce construirea cortului a fost finalizată. În a opta zi (Lev. 9:1), Aaron a adus prima jertfă pentru păcat în cort şi ceremonia a fost marcată de un miracol: „Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ” (Lev. 9:24).

Moise consemnează ce s-a întâmplat apoi: Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ce a spus Domnul când a zis: «Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor»” (Lev. 10:1-3).

Este foarte posibil că Nadab şi Abihu au luat focul dintr-o altă sursă decât altarul de aramă şi l-au folosit ca să-şi aprindă cădelniţele cu tămâie. Amintiţi-vă că Dumnezeu Însuşi aprinsese foc din cer pe altar. Evident că Nadab şi Abihu şi-au pus în cădelniţe foc pe care îl aprinseseră ei sau cărbuni din vreun alt foc din tabăra lui Israel. Sursa concretă din care şi-au procurat focul nu este menţionată. Nici nu este importantă. Fapt este că ei au folosit alt foc decât cel aprins de Dumnezeu Însuşi.

Ofensa lor poate părea fără importanţă unora care sunt obişnuiţi cu tipul de închinare informală, permisivă, pentru care este cunoscută generaţia noastră. S-ar putea, de asemenea, ca ei să fi băut şi probabil că s-au îmbătat aşa încât judecata li s-a întunecat. (Leviticul 10:9 pare să sugereze că aceasta a fost cauza.) Totuşi ceea ce condamnă în mod explicit Scriptura este „focul străin” pe care l-au adus. Problema păcatului lor a fost că s-au apropiat de Dumnezeu într-o manieră neglijentă, refractară, inadecvată, fără reverenţa care se cuvenea. Nu L-au privit pe Dumnezeu ca sfânt, nici nu I-au înălţat Numele înaintea poporului. Răspunsul Domnului a fost rapid şi fatal. „Focul străin” al lui Nadab şi Abihu a aprins asupra lor flăcările de nestins ale judecăţii divine şi au fost mistuiţi pe loc.

Aceasta este o relatare severă şi teribilă şi ea are implicaţii evidente pentru biserica din vremea noastră. În mod clar, a-L dezonora pe Dumnezeu, a-L trata cu dispreţ sau a te apropia de El într-un fel pe care îl detestă constituie o nelegiuire gravă. Cei care I se închină lui Dumnezeu trebuie s-o facă în modul în care El o cere, tratându-L ca o Persoană sfântă.

Duhul Sfânt — al treilea Membru glorios al Trinităţii — nu este mai puţin Dumnezeu decât Tatăl sau decât Fiul. Astfel, a-L dezonora pe Duhul înseamnă a-L dezonora pe Dumnezeu Însuşi. A abuza numele Duhului înseamnă să iei în deşert Numele lui Dumnezeu. A pretinde că El este Cel care permite închinarea capricioasă, ciudată şi nebiblică înseamnă să-L tratezi pe Dumnezeu cu dispreţ. A substitui Duhul cu un spectacol înseamnă să te închini lui Dumnezeu într-un mod pe care El îl dezaprobă profund. Iată de ce multe ciudăţenii ireverenţioase şi doctrine alterate aduse în Biserică de mişcarea carismatică contemporană sunt asemănătoare (sau chiar mai rele) focului străin al lui Nadab şi Abihu. Ele reprezintă un afront adus Duhului Sfânt şi în acest fel lui Dumnezeu Însuşi, temeiuri pentru o judecată aspră (cf. Evr. 10:31).

Când fariseii au atribuit lui Satan lucrarea Duhului Sfânt (Matei 12:24), Domnul i-a avertizat că o astfel de blasfemie, izvorâtă din inimile lor împietrite, este de neiertat. Anania şi Safira au fost numaidecât loviţi cu moartea când L-au minţit pe Duhul Sfânt. Drept urmare, „o mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri” (Fapte 5:11). Simon Magul, atunci când a dorit să cumpere puterea Duhului cu bani, a primit în replică o mustrare aspră: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!” (Fapte 8:20). Şi autorul cărţii Evrei, scriindu-le celor aflaţi în primejdie de a-L insulta pe Duhul harului, le-a oferit cititorilor săi această atenţionare serioasă: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr. 10:31). A treia persoană a Trinităţii reprezintă un pericol pentru oricine I-ar aduce foc străin!

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2014/10/john-macarthur-foc-strain-pericolul-intristarii-duhului-sfant-printr-o-inchinare-falsa/

Older posts «

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: