Richard Elliot – Un sumar al Evangheliei predicate de George Whitefield

Printre predicile şi discursurile rostite la înmormântarea lui George Whitefield (30 septembrie 1770), cuvântarea lui Richard Elliot se distinge prin claritate şi stilul concis. Elliot rezumă în doar câteva pagini Evanghelia predicată de Whitefield cu atâta pasiune şi perseverenţă timp de peste trei decenii (1736-1770).

Puteţi citi întreaga expunere a lui R. Elliot (alături de o scurtă biografie a lui Whitefield scrisă de J.C. Ryle) în volumul Mai bine să arzi decât să rugineşti. Predici alese, publicat la Editura Agape.

Domnul Whitefield a fost nepărtinitor în credinţa lui şi fără idei preconcepute. El n-a fost deloc un om îngust, ci i-a primit pe toţi discipolii adevăraţi ai lui Hristos, indiferent de situaţia, de numele sau de naţionalitatea lor, chiar dacă aveau unele păreri diferite de ale lui. Cu toate acestea, el a rămas un apărător zelos, statornic şi nezguduit al adevărurilor măreţe şi fundamentale ale Evangheliei. Am auzit că unii afirmă că el ar fi început spre sfârşitul vieţii să-şi schimbe părerea în câteva puncte importante. Totuşi, nu cred că adversarii săi pot confirma lucrul acesta, chiar dacă ar dori s-o poată face. Din notiţele sale se poate vedea ceea ce a gândit el cu adevărat, căci până la sfârşit n-a retractat şi n-a negat nicio singură afirmaţie, fie de la amvon, fie în presă.

Şi acum, prieteni, aş vrea să mă ocup de acele adevăruri măreţe ale Evangheliei pe care Whitefield le-a predicat cu stăruinţă toată viaţa. Şi noi ar trebui să ne ţinem de principiile de care s-a ţinut el şi pe care le-a proclamat. Este adevărat: nu există nicio învăţătură care să contribuie la mântuire fără o umblare corespunzătoare şi sfântă, căci credinţa aleşilor lui Dumnezeu este o credinţă extrem de sfântă, iar adevărurile Evangheliei sunt legate inseparabil de o umblare caracterizată de teama de Dumnezeu. Dar pentru că umblarea unui om corespunde principiilor sale, se poate afirma cu siguranţă că un om lipsit de principii clare şi sănătoase nu are o inimă curată şi nici nu poate duce o viaţă în sfinţenie. În cazul unui antinomian, această umblare se potriveşte şi ea în principiu cu ceea ce speră şi cu învăţătura pe care o dă el: el aşteaptă ca, în final, să fie totuşi salvat, chiar dacă trăieşte în continuare în păcat. Şi un arminian subliniază în principiile sale de credinţă libertatea de voinţă şi de credinţă a omului. El aşteaptă să fie primit de Dumnezeu şi în final să fie şi el salvat – totuşi nu datorită lui Hristos şi numai prin harul fără plată al lui Dumnezeu, ci pentru ceea ce a făcut el însuşi mai mult sau mai puţin. Întreaga sa voinţă şi întreaga sa năzuinţă sunt îndreptate în această direcţie.

Totuşi, Whitefield s-a distanţat de aceste două concepţii extremiste. Marile sale principii ale credinţei pe care le-a proclamat şi subliniat au fost: 1. păcatul originar; 2. naşterea din nou; 3. îndreptăţirea prin credinţa în Hristos; 4. păstrarea definitivă a sfinţilor; 5. o alegere eternă şi necondiţionată. Şi dacă înţeleg bine, a predicat şi a proclamat primele trei puncte cu totul altfel decât unii oameni despre care se crede că predică şi proclamă în acelaşi fel aceste puncte. Înainte totuşi de a afirma că susţinem aceleaşi concepţii, trebuie să ne asigurăm că înţelegem acelaşi lucru prin expresiile pe care le folosim.

1. El a proclamat învăţătura biblică despre păcatul originar, care constă din aceste două adevăruri: Mai întâi: căderea personală a lui Adam este atribuită sau pusă la socoteală tuturor urmaşilor săi. În al doilea rând: întreaga depravare a naturii sale decăzute este transmisă tuturor urmaşilor săi. Potrivit primului punct, noi suntem păcătoşi şi astfel suntem vinovaţi ca oameni înaintea lui Dumnezeu. Potrivit celui de-al doilea punct: Suntem depravaţi din temelie, avem tendinţa de a păcătui şi suntem receptivi în mod inevitabil faţă de orice fel de rău, căci tot aşa stă scris că prin greşeala unui singur om s-a ajuns la condamnarea tuturor. De asemenea, stă scris că toate gândurile inimii omeneşti sunt îndreptate toată ziua numai spre rău. În felul acesta, suntem din fire păcătoşi şi copii ai mâniei. (…)

2. De aceea, învăţătura biblică despre naşterea din nou se potriveşte cu circumstanţele deplorabile şi este necesară pentru mântuirea omenirii căzute. Naşterea din nou, pe care prietenul nostru care a murit a proclamat-o cu zel şi a subliniat-o tot mereu, este absolut necesară pentru mântuire. Domnul nostru vorbeşte amănunţit despre ea în capitolul 3 din Evanghelia după Ioan şi adevereşte necesitatea ei. El ne asigură că dacă cineva nu se naşte din apă şi din duh nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu şi nici nu poate intra în ea. Gândirea oamenilor este întunecată de la natură, voinţa e nesupusă, încăpăţânată şi rebelă, inima este împietrită şi îndărătnică, iubirea e legată de pofte şi plăceri şi înrobită faţă de ele, iar întreaga gândire carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu. De aceea, această schimbare deplină şi necesară poate fi numită pe drept „o creaţie nouă”. Fiecare om, aflat în starea lui naturală, oricât ar fi de cultivat în instruire şi morală bună, este un duşman al lui Dumnezeu şi se află într-o rebeliune neîncetată împotriva Lui. De aceea, el trebuie să fie schimbat în spirit şi suflet, precum şi înnoit, altfel nu poate simţi o iubire adevărată pentru Dumnezeu şi pentru Domnul Isus Hristos.

În ceea ce priveşte naşterea din nou, Whitefield a susţinut că omul nu are din fire nici tăria, nici voinţa de a veni la Dumnezeu pentru a se salva. De fapt, este în mod evident absurd şi o contradicţie în sine să presupui că omul este cauza propriei sale existenţe sau posedă puterea de a-şi schimba starea actuală decăzută, dacă aceasta înseamnă schimbarea inimii şi voinţei lui, ca să ia fiinţă o nouă creaţie. De aceea, omul nu are nici puterea, nici voinţa de a-şi produce propria convertire, ci aceasta este lucrarea perfectă a Duhului lui Dumnezeu. Whitefield a subliniat tot mereu că harul divin este irezistibil la convertire. Cu adevărat, acela care neagă lucrul acesta nu crede într-adevăr nici în depravarea completă a omenirii, nici nu poate predica aşa ca Whitefield despre doctrina naşterii din nou. Căci ceea ce este pricinuit prin voinţa omului şi nu doar prin harul atotputernic şi irezistibil al lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu schimbarea la care se referea Whitefield şi care potrivit Bibliei este naşterea din nou.

3. El a predicat tot mereu învăţătura despre îndreptăţire prin credinţa în Hristos. Totuşi, după părerea lui, nu credinţa însăşi ne îndreptăţeşte, ci ea este numai unealta pentru îndreptăţirea noastră. Unii afirmă că susţin aceleaşi principii, dar neagă complet următoarele: Whitefield a spus că noi suntem îndreptăţiţi din trei motive, şi anume: 1. numai prin sângele lui Hristos, care este meritul Său; 2. prin credinţa în Hristos, aceasta este unealta; şi 3. prin faptele noastre bune, acestea sunt semnul exterior. Şi când a spus că omul este îndreptăţit din credinţă, atunci l-a făcut totdeauna atent pe păcătos la faptul că sângele şi neprihănirea lui Hristos reprezintă singura bază adevărată pentru îndreptăţirea acestuia. El n-a pus semnul egal, cum fac unii, între voinţa liberă a omului şi harul fără plată al lui Dumnezeu, iar actul nostru de credinţă pe aceeaşi treaptă cu ascultarea lui Hristos. „Numai datorită neprihănirii lui Hristos şi nu datorită vreunor fapte drepte pe care le-am făcut priveşte Dumnezeu cu îndurare spre noi. De aceea, trebuie să căutăm o neprihănire care nu este în noi – şi anume neprihănirea Domnului nostru Isus Hristos. Cine susţine altceva nu predică adevărul care este în Isus.” (…)

4. El a proclamat şi subliniat păstrarea definitivă a sfinţilor, nu pe baza puterii propriei voinţe libere şi nu prin propria credincioşie virtuoasă, ci prin puterea şi credincioşia lui Dumnezeu. Căci „pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit” (Romani 8:30). El i-a şi întărit să rămână pc calea sfinţirii, asigurându-le astfel poziţia în Hristos prin credinţă. „Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul «cesta” (1 Tesaloniceni 5:24); Whitefield a susţinut cu tărie lucrul acesta. Niciodată, spunea el, n-a îndreptăţit Dumnezeu pe un om pe care nu l-a şi sfinţit, sau n-a sfinţit pe cineva pe care nu l-a salvat în chip desăvârşit şi glorificat. (…)

5. El a proclamat şi apărat el învăţătura Scripturii despre alegerea necondiţionată şi eternă făcută de Dumnezeu. În scrisoarea menţionată mai înainte, el vorbeşte despre lucrul acesta şi luptă pentru el în felul său foarte convingător, instructiv şi edificator. Poate că unii nu suportă această învăţătură, iar alţii o consideră neînsemnată: Oare a fost pentru Whitefield cu adevărat o chestiune secundară? Desigur că nu! El considera că este un semn rău să negi această doctrină, căci ea ar contribui în mod extraordinar la glorificarea lui Dumnezeu şi la mângâierea copiilor Săi. El a explicat că cei care nu cred în ea nu înţeleg învăţătura Scripturii despre păcatul originar. Şi eu cred la fel. Dacă cineva contesta vehement această învăţătură, Whitefield era foarte sceptic faţă de omul acesta, chiar dacă în alte privinţe îl preţuia şi cinstea foarte mult. (…)

El afirmă solemn că această învăţătură oferă credincioşilor adevăraţi cea mai mare liniştire şi siguranţă, şi că orice altă convingere este păguboasă şi dureroasă; căci el spune: „Mulţi sunt siguri că astăzi sunt în Hristos, dar nu sunt siguri, sau nu se gândesc la lucrul acesta, dacă şi mâine, ca să nu mai vorbim de toată eternitatea, vor fi în El. Lucrul acesta este mai degrabă lipsa şi nefericirea lor decât privilegiul lor. Mă rog ca Dumnezeu să-i ajute pe toţi să înţeleagă iubirea eternă, ca să nu se bazeze pe propria lor credincioşie, ci pe caracterul neschimbător al lui Dumnezeu, căruia nu-I pare rău de darurile harului şi de chemarea Sa. Căci sunt sigur că această doctrină (şi anume mântuirea universală) are în mod firesc tendinţa de a ţine sufletul pentru totdeauna în întuneric. Căci, prin aceasta, creatura este învăţată că starea ei de mântuire depinde de voinţa ei. Biata creatură, a cărei speranţă şi răbdare se bazează pe lucrul acesta, a construit într-adevăr aici pe nisip! Fiecare cădere în păcat şi fiecare ispită neaşteptată vor arunca creatura în îndoieli şi temeri.”

Obiecţia repetată că doctrina alegerii şi a suveranităţii lui Dumnezeu de a chema pe cine vrea îi încurajează pe oameni la pasivitate şi lene, el (Whitefield) o neagă şi găseşte detestabil acest gând. Prin propria experienţă şi prin cea a prietenilor săi, Whitefield poate dovedi cu siguranţă contrariul: „Doctrina alegerii este cea care mă presează şi mă determină să mă întrec în fapte bune. Dumnezeu m-a înzestrat să rabd totul de dragul celor aleşi. Aceasta mă face să predic plin de mângâiere Evanghelia, căci ştiu că mântuirea nu este dependentă de voinţa liberă a omului, ci de faptul că Domnul îi face dispuşi pe oameni pentru Evanghelie în ziua puterii Sale, şi că mă poate folosi ca să chem la El pe unii dintre aleşii Săi, când şi cum Îi place.” (…)

Aşa a proclamat şi aşa a scris Whitefield!

Permanent link to this article: http://www.monergism.ro/index.php/2015/08/richard-elliot-un-sumar-al-evangheliei-predicate-de-george-whitefield/

Older posts «

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: