B.S. Poh – Cheile Împărăţiei

La Editura Multimedia din Arad a fost publicat recent volumul Cheile Împărăţiei. Autorul, B.S. Poh, este pastorul primei biserici baptiste reformate din Malaezia, fondată în 1983. Cartea dr. Poh este o lucrare de referinţă în domeniul eclesiologiei şi o evaluare foarte atentă şi detaliată a formelor de conducere bisericească. Redăm câteva fragmente din Introducerea acestui volum:

BS Poh - Cheile ÎmpărăţieiIsus Hristos, în calitate de Cap al Bisericii, deţine oficiile de profet, preot şi rege. Biserica supusă lui Hristos va reflecta acest trei slujbe ale lui Hristos, predicând cu credincioşie Cuvântul Său, închinându-se conform Sfintei Scripturi şi având o formă de guvernare biblică. Conducerea bisericii nu este o chestiune de importanţă secundară.

Există un jus divinum (drept divin) al formei de conducere a bisericii – un sistem de guvernare revelat în Sfânta Scriptură? Dacă Biblia este singura autoritate în materie de credinţă şi de practică, dacă este suficientă şi clară, atunci există o formă de conducere a bisericii rânduită de Dumnezeu!

Forma trebuie să slujească credinţa. O formă corectă, fără credinţă adevărată, este nefolositoare. Peste şi sub formă trebuie să existe viaţă spirituală. Hristos trebuie să fie prezent prin Duhul Său în biserică, ca aceasta să fie un instrument al puternicului Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile. Accentuând importanţa formei de guvernare a bisericii, nu minimalizăm importanţa credinţei şi nici a adevăratei vitalităţi spirituale.

Mulţi baptişti reformaţi au apărut peste tot în lume în ultimii ani. Ei se lovesc de aceeaşi problemă, se frământă cu identitatea lor eclesială. (…)

Această carte este o încercare de a veni în întâmpinarea acestei nevoi, prezentând acea formă de guvernare a bisericii cunoscută tradiţional ca independenţă. Independenţa şi congregaţionalismul au fost cunoscute încă din primii ani ai secolului al XVII-lea, când era practicată democraţia. Pe la mijlocul acelui secol, John Owen s-a disociat de acel congregaţionalism extrem. Spre sfârşitul secolului, termenul de „congregaţional” era folosit pentru a descrie ideea că biserica este condusă de popor, în timp ce termenul de „independent” însemna mai mult că biserica este autonomă.

Astăzi putem distinge patru forme de guvernare a bisericii: episcopalismul, prezbiterianismul, independenţa şi congregaţionalismul. Episcopalismul este caracterizat de ierarhia individuală în structura de putere a denominaţiei. Prezbiterianismul este caracterizat de o ierarhie a comitetelor care formează o anumită curte (sinod), iar bisericile sunt conduse de bătrâni. Independenţa este caracterizată de autonomia bisericii locale, iar puterea este exercitată de către bătrâni, dar cu consensul congregaţiei. Congregaţionalismul este caracterizat de autonomia bisericii locale şi de conducerea exercitată de congregaţie printr-un proces democratic de vot pentru obţinerea consensului.

În această carte sunt expuse în detaliu unsprezece principii de conducere. Ele includ: autonomia bisericii locale, domnia lui Hristos, conducerea prin bătrâni, prioritatea lucrării, validitatea bătrânilor conducători, unitatea bătrânilor, alegerea populară a slujitorilor bisericii, conducerea cu consensul congregaţiei, biserica adunată şi părtăşia bisericilor. Aceste principii definesc pentru noi jus divinum al formei de conducere a bisericii. Cele patru forme de conducere a bisericii care au ajuns până la noi în istorie sunt examinate în lumina acestor principii enumerate mai sus. Independenţa, aşa cum a fost ea practicată de baptiştii particulari, este forma biblică de guvernare a bisericii.

Tot timpul am căutat să adopt o atitudine cât mai obiectivă. Unde a fost posibil, am indicat şi sursele de informare. Am încercat ca stilul de scriere să nu fie foarte academic. (…) Este nădejdea mea că lucrarea va servi ca un manual pentru conducătorii bisericii şi ca o carte de referinţă pentru seminarii.”

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2016/01/b-s-poh-cheile-imparatiei/

Jonathan Edwards – Emoţiile care însoţesc convertirea

Toate emoţiile harului izvorăsc dintr-o înţelegere spirituală în care sufletului îi sunt revelate excelenţa şi slava lucrurilor divine… Dar toate descoperirile spirituale sunt transformatoare şi nu se limitează la o simplă alterare a exerciţiilor, senzaţiilor şi stărilor sufleteşti prezente; ci au o asemenea putere şi eficacitate, încât realizează o schimbare în însăşi natura sufletului: 2 Corinteni 3:18 „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. O astfel de putere ca aceasta este cu adevărat o putere divină şi e specifică Duhului lui Dumnezeu: alte puteri pot realiza o alterare în starea şi sentimentele prezente ale omului, dar numai puterea Creatorului poate schimba natura omului, sau poate dărui o natură nouă. Şi niciun fel de descoperiri sau iluminări nu vor avea acest efect supranatural, decât cele care sunt divine şi supranaturale. Efectul acesta este rodul descoperirilor cu adevărat divine. Sufletul este adânc afectat de aceste descoperiri, fiind astfel transformat.

Astfel se întâmplă cu acele emoţii al căror subiect este sufletul în timpul convertirii sale. Reprezentările pe care le face Scriptura cu privire la convertire implică şi semnifică cu putere o schimbare a naturii, prin expresii ca: „a fi născut din nou”; „a deveni o făptură nouă”; „a învia din morţi”; „a fi înnoit în duhul minţii”; „a muri faţă de păcat şi a trăi faţă de neprihănire”; „a te dezbrăca de omul cel vechi şi a te îmbrăca cu omul cel nou”; „a fi altoit într-un butuc nou”; „a avea sămânţa divină implantată în inimă”; „a fi făcut părtaş naturii divine” etc.

De aceea, dacă nu există o schimbare radicală şi permanentă în oamenii care cred că au experimentat o lucrare de convertire, toate închipuirile şi pretenţiile lor sunt zadarnice, oricât de puternic ar fi fost afectaţi. Convertirea este o schimbare măreaţă şi universală a omului, o întoarcere de la păcat la Dumnezeu. Omul poate fi împiedicat să păcătuiască, înainte de convertire; dar atunci când e convertit, el nu doar că e împiedicat să păcătuiască, ci chiar inima şi natura lui sunt întoarse de la păcat către sfinţenie; astfel că de atunci înainte el devine o persoană sfântă, un duşman al păcatului. De aceea, dacă după emoţiile înalte ale presupusei convertiri nu se vede nicio schimbare remarcabilă în el în ce priveşte acele caracteristici rele şi obiceiuri rele care au fost vizibile în el mai înainte, omul fiind sub dominaţia aceloraşi înclinaţii rele sub care se afla înainte, aceleaşi lucruri părând să-i exprime caracterul; dacă este la fel de egoist şi carnal, de nesimţitor şi de pervers, de necreştin şi de imoral ca întotdeauna, atunci acestea reprezintă un argument mai puternic pentru starea lui decât cele mai strălucitoare poveşti pe care le-a spus vreodată referitor la experienţele lui. Fiindcă în Isus Hristos nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur, nici declaraţiile înălţătoare, nici declaraţiile umile, nici povestirile frumoase, nici cele despre frângere, nu valorează nimic; ci doar a fi o făptură nouă.

Dacă există o mare schimbare vizibilă într-o persoană, pentru un timp, dar dacă nu e permanentă, ci apoi ea se întoarce, pentru totdeauna, la felul ei obişnuit de vieţuire, atunci nu este vorba despre o schimbare a naturii, fiindcă natura are un caracter permanent. Un porc, murdar după natura lui, poate fi spălat, dar natura lui porcină rămâne; un porumbel, care este curat după natură, se poate murdări, dar natura lui curată rămâne.

Într-adevăr, trebuie să ţinem cont şi de temperamentul natural; convertirea nu dezrădăcinează cu totul temperamentul natural; omul poate să mai cadă în acele păcate către care a fost cel mai înclinat prin constituţia lui naturală, înainte de convertire, însă convertirea va realiza o mare schimbare chiar şi în privinţa acestor păcate. Chiar dacă harul, încă nedesăvârşit, nu smulge din rădăcină temperamentul natural, totuşi are o putere şi o eficacitate mare în raport cu acesta, corectându-l.

Schimbarea produsă de convertire este o schimbare universală. Harul schimbă tot ce este păcătos în om; omul vechi este dezbrăcat şi omul nou este îmbrăcat; el este sfinţit pe de-a-ntregul; şi omul devine o făptură nouă; cele vechi s-au dus şi toate lucrurile s-au făcut noi; tot păcatul este mortificat, păcatele trupeşti, la fel ca şi celelalte. Dacă un om era înainte de convertire înclinat prin constituţia sa naturală spre senzualitate, beţie sau răutate, harul convertirii va realiza o mare schimbare în el în ce priveşte aceste predispoziţii rele; astfel că, deşi mai este încă în pericol de a cădea în aceste păcate, totuşi ele nu mai au stăpânire asupra lui, nici nu mai reprezintă în mod specific caracterul său. Da, adevărata pocăinţă îl întoarce pe om, în anumite privinţe, împotriva nelegiuirii lui, a aceleia de care s-a făcut cel mai vinovat înainte şi prin care L-a dezonorat cel mai mult pe Dumnezeu.

(Fragment din volumul Emoţiile religioase, Jonathan Edwards, Editura Perla Suferinţei, 2012.)

Permanent link to this article: https://www.monergism.ro/index.php/2015/12/jonathan-edwards-emotiile-care-insotesc-convertirea/

Load more

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: